De parcă ar putea cineva să vadă prin ochii mei Parisul. 

Nici măcar ei care au fost acolo nu au văzut. Iar eu aveam suficientă durere de unde alege.

De parcă aş putea să schimb trecutul, să-l fac al meu, de parcă aş putea să curăţ TOTUL, să-l aduc într-un vârtej în locuinţa mea lacustră, apoi să-l umilesc, să-i arăt cine a iubit şi a pierdut, cine nu iubeşte şi câştigă. Dar eu mă port ca şi cum nimeni nu-ţi luase tinereţea înaintea mea, de parcă mi-ar fi rămas mie vitalitatea oricărui început, dar vitalitatea nu rămâne, al dracului trecut, al dracului Paris cu turnuri şi poduri şi cafenele, de parcă nu mi-aş fi dat un plămân să fiu acolo, să mă lipesc de un necunoscut, să-i fur mănuşile, apoi să facem ultima fotografie din film împreuna lângă un magazin oarecare, să o agăţăm de un perete oarecare, apoi să facem dragoste sub aceeaşi luna, sub acelaşi cer acoperit de acelaşi tavan murdar al unui motel ieftin, să mă părăsească apoi, pradă propriilor lacrimi, să plâng că s-a întâmplat, că s-a terminat, să îmi doresc să fiu singură, să nu fi dat vreodată de tine.

Tu n-ai tinereţe, toată ţi-a luat-o ea, iar eu mă lupt cu un mort în fiecare zi, de parcă mi-aş dori să fiu eu zeiţa cauzelor pierdute că Santa Rita nu-şi face datoria. Nu cu noi.

Sunt prea tânără şi mă irosesc lângă tine, iar tu îmi zâmbeşti în somn-că rareori te prind treaz să-ţi împărtăşesc nimicuri, iar tu adormi lângă mine şi ah!cât aş vrea să plec, să te las zăcând în propriul somn, amintirile tale, nenorocitele tale de vise.

O să fim istorie

Câtă vreme nu e artă,eu nu scriu şi gata.Nimeni nu scoate artă din propriile mâini pentru ca alţii nu au răbdare să privească,să asculte,iar eu nu mai am timp de vrăjeli d-astea cotidiene.Am timp scurt.Iar când te vad uitându-te la mine de parcă ai fi buricul pământului şi trebuie să ling pământul pe care ai călcat,simt că-mi pierd puţina viaţă pe care o am.Iar idioţii ăia mai vorbesc despre demnitate.Ce-i aia?Ăsta e momentul când îmi aprind o ţigară.Pentru că pot.Ura.Nu sunt idioata pe care o vezi.Sunt mai multe idioate într-una singură,o multitudine,iar pielea mea nu are loc pentru toate,d-asta a fost nevoie de tine.

Moarte albă

Era inevitabil sa ma gandesc la ea. Chiar si atunci pe munte, in zapada pana la glezne. O visam, intrasem in hipotermie, nu stiu. Mergeam fara adresa, mergeam la intamplare, din cafenea in cafenea, cateodata imi trecea durerea si puteam sa rad la ei, sa-i admir, dar ma gandeam tot la ea, cum ar fi sa mor in intinsul asta alb, sa mi se opreasca inima, sa nu mai pot merge mai departe, ea o sa-l ia pe iubitul meu care nu stiu daca mi-a apartinut vreodata cu adevarat si atunci cu atat mai putin, cum ar fi sa mor si ea sa vina imbracata in Rebecca sa-i zica e bine,gata,s-a terminat,acum poti veni cu mine,sa ma saruti,sa-mi dai jos ochelarii atunci cand ne iubim. Eu n-am avut niciodata ochelari. Eu am apendicita,poate o sa mor,poate nu. Mortii nu simt durerea. Nu-i lasati sa ma chinuie. Daca paralizez, patiti-i sa ma omoare, am sa va fiu recunoscatoare mereu. Atunci nu am sa iubesc, nu am sa iubesc pe nimeni. Mi-e teama,dar nu teama de durere,teama de a nu mai simti nimic niciodata, de a auzi voci si a nu le intelege, de a fi atinsa si a nu dori mai mult. Mi-e teama de o asemenea viata, sa le spuneti sa ma omoare. Vreau sa mor sau sa ma trezesc pe picioarele mele, sa merg, mereu am vrut sa merg, sa merg intruna, nu-i lasati sa-mi ia asta niciodata.
Imi iubesc logodnicul si viata. Atat. Insa iubirea pentru el face ca iubirea pentru viata sa paleasca.

e prea liniste si apa aluneca pe picioarele mele.e frig.nu ploua,nu.e doar dusul, e doar apa, nu-ti fie frica.maine vei manca muraturi, te va tine in brate in timp ce-ti vei plange zilele,ai baut prea mult, sticlele de bere iti acopera drumul spre camera,imi acopera,e drumul meu,al dracului drum,ale dracului clipe,al dracului cantec ce nu se mai opreste niciodata,e drumul meu,dati-mi cantecul si cratimele,nu ma mai sunati cand sunt beata,stiti ca nu ajung la telefonul din buzunarul halatului,ipocritilor,la dracu' si cu voi si cu catalina care nu-i a mea,la dracu' si cu limbile pe care ea nu le stie si cu tigarile pe care le fumeaza,pot si eu,dar nu vreau sa ma confund cu ea,am sa-mi fac breton,o sa fug in lume,o sa inot cu pestii,apoi am sa ma asez ostenita langa el, el,cine e el,nu are deloc sens pentru mine,nu o sa stiu sa gatesc,nu op sa stiu nimic,iar el, el, ma va primi in asternutul lui cald mormaind cateva cuvinte in somn,ma va lua in brate fara sa-i pese ca-s eu sau catalina si apoi ce atata munca de schimbare cand oricum nu-s catalina sau nu-i pasa,dar mie imi pasa ca e el,cand sunt obosita sau rad,imi pasa,imi plac mainile lui de pianist,imi plac clipele lui,dar nu vrea sa-mi zica te iubesc cum i-a zis catalinei.o urasc.

Stiti ca urasc Parisul?

Nu vorbesc cu nimeni, oricum sunt complet singura si nimeni nu ma citeste, dar pot sa defulez, sunt fericita ca pot. De obicei ma intreaba ce am, de ce sunt suparata, de ce pic pe ganduri cateodata, dar raspunsul meu e...urasc Parisul. Niciodata n-as putea sa-i spun asa ceva, ar crede ca-s geloasa-oricum nu ar intelege motivul adevarat pentru care...-
Nu pot scapa de asta, e peste tot, r-ul grasat la pachet cu fata bruneta si inca una blonda parata la pachet cu logodnicul meu, care atunci nici nu era logodnicul meu, nici macar iubit nu-mi era. Iar amintirea lor nesfarsita imi bantuie inca zilele. Mie! Si nici macar nu-s ale mele. As vrea sa plece, sa dispara Parisul, sa nu mai traiesc fiindu-mi frica...avand obsesii, trezindu-ma tipand, urasc Parisul, luminile, mai mult poate dacat urasc sa se repete istoria, mai mult poate decat urasc sa fac revelionul cu cei cu care l-au facut anul trecut. Mi se face scarba si ma ia cu ameteala, cu friguri. Nu-mi pasa de Noul An, prefer sa dorm decat sa fiu acolo, intr-un trecut distorsionat, adus in prezent, langa persoane ale caror prezenta imi aminteste de ea, de gheboasa si de Paris, mi se intoarce stomacul pe dos, iar el nici macar nu observa cat de mult urasc, cat de distorsionata sunt eu...mi-e frica, scarba, nici eu nu mai stiu, ma pierd aici, eu, eu nu sunt adevarata, nicidecum, nu sunt dintr-un film siropos, doar prizoniera creierul meu, al URATEI, fara L pentru ca L vine de la micheLLe, care o, DOAMNE, este numele meu preferat, care e si el frantuzesc...frantuzesc. Cine-s eu in povestea asta? Imi apartine ceva? De ce sunt eu pe drumul asta, langa un om caruia ii e frica sa mi se destainuie, sa nu ma faca sa sufar, am si eu un trecut. Nu pare. Stiu ca nu pare, eu il ascund bine. Ii urasc impreuna, urasc sa plang, URASC pentru ca nu plang de tristete, plang de oboseala pentru ca mi-a ajuns, mi-au ajuns ei, lentilele, negrul albastrui, revelionul langa straini, trecutul, am mai spus de trecut? nu stiu, am obosit sa tot car in spate ceva ce nu stiu, IA-O DE AICI. BINE? nimic sa nu-mi aduca aminte, nici pantofii tai, nici fularul tau, nici revelionul, nici poreclele, nici "manechiura frantuzeasca", nici "vreau sa ai parul voluminos" nici Parisul sau "de ce nu mai ai poze?" Plecati de aici, eu nu sunt o creata bruneta si ca sa citez un mare filozof cu un picior in groapa "yo sunt yo" sa se duca dracului cu tot cu groapa ei si cu replicile destepte sau cu filozofia. Ce e filozofia? E o aberatie! Iar blog-ul meu, impanzit de ea, o fiinta pe care nu o cunosc pentru ca cerul nu are, PUR SI SIMPLU, nu are loc pentru amandoua.

Ochii care nu se vad...

A disparut. Definitiv. Nicio suvita incalcita, nicio lentila, nici macar o bratara cu tinte. A luat cu ea totul. Mintea mea e goala acum. Goala. Nu-mi mai musteste niciun gand. Gheboasa a plecat. A disparut luand cu ea regatul de obsesii. In cinstea ta, "ulato", ridic ultimul meu pahar cu vin. Sfidator. Rece. Neintelept. Vreau sa ajunga la tine, acolo unde te-ai dus, ca sa incalci tu legile mele, sa arzi tu mereu. Sau sa ingheti. Stiu eu oare ce e dupa moarte? Care era numele tau? Cum te botezase? Nu-mi mai pasa, nu se cade. Nu te mai caut. Imi faci rau inca. Atunci cand o sa-i vad chipul ciocolatiu, o sa te vad langa el, acolo unde e locul meu. Da-mi locul, vreau sa traiesc. Sa traiesc. Vreau ca atunci cand ii mangai buzele si le vad in lumina soarelui fiecare vena, fiecare capilar fin, tu sa nu te aflii acolo. Sa nu curgi odata cu sangele lui. Pun punct, aici. Astept momentul asta de sapte luni. As vrea sa plang pana raman fara lacimi, iar TU, tu "ulato", sa curgi odata cu lacrimile mele. Sapte luni, iar tu m-ai urmarit, ai devenit parte din viata mea, vreau sa te tai de langa mine, de langa el, sa pleci, pleaca, pleaca acum pana nu am sa-i strivesc capul ca sa fiu sigura ca nu esti in gandurile lui. Pleaca...

Testament

Razboiul lor s-a sfarsit. Imi iau piesele si plec. Nu mai am nevoie de ele, si-au facut rolul, imi iau pelerina si cobor scarile. Ce o sa fac in continuare? Am fabricat arme pentru ei, sa se raneasca. Nu am intentionat sa ii doara, dar intotdeauna am iubit pasiunea de dupa o lupta, de asta niciodata n-am incetat sa ii intrig. Mi-a fost frica, insa, de ea. Psihicul ei fragil m-a facut sa-mi dau seama ca ar trebui sa ma opresc la un moment dat, ca toata iubirea-aproape patetica, ce-i drept-se va incheia odata cu razboiul asta. Insa niciodata n-am crrezut ca o voi gasi pe campul de bataie plangand si strigand, cu febra mare si cu rani deschise pe tot corpul. O astfel de aratare, nu mai poate fi capabila de iubire, m-am gandit, dar nu a fost asa. S-a ridicat-sangele ii siroia pe rochia alba, abia putea sa mearga. Imi e bine, mi-a soptit, mai am nevoie de un ragaz si am lasat-o, ce puteam sa fac? S-a dus spre el si intr-un gest aproape impaciuitor si-a imbarligat degetele in parul lui cret. Nu ai sa ma mai lovesti niciodata, nu? Cuvintele ei m-au durut, chiar fara sa fiu parte din povestea asta sangeroasa. As fi vrut sa-l strang de gat cu propriile maini, s-o smulg din bratele lui veninoase. Sa nu mai las cuvintele sa o raneasca asa de tare. Puteam sa vad pe trupul ei orice:injuraturi, ironii, tipete. Cu ce drept? a gandit mintea mea umana. Insa unde el atingea, ranile se vindecau imediat si rochia ramanea imaculata in urma. Am privit-o cu ochi goi, cu o mila nesfarsita. Maine avea sa uite tot si sa fie ranita la loc, poate mai rau. Trebuia sa opresc asta cat mai repede cu putinta, nimeni nu merita asta. Trebuia sa fie intr-un loc sigur, langa un om care niciodata nu ar rani-o, care ar iubi-o oricand, fara conditii, care i-ar spune asta in orice moment de nesiguranta. 

I-am spus toate astea ei cand am intalnit-o din nou zacand. I-am spus planul meu de viitor. Sa se duca departe de omul ala veninos, peste mari si oceane, sa ia in casatorie un om mediocru, dragut, atent, sa aiba studii destepte in timp ce omul mediocru o felicita si ii face un comentariu literar fiecarei poezii. 

Mi-a zambit ironit, apoi, cu ultimile puteri, m-a pleznit. Cu ce drept? mi-a intors ea cuvintele. Ia-ti acareturile si pleaca. Esti doar o mediocra, am sa raman langa el, numai el ma poate vindeca. Am sa raman aici, uite, sunt bine. Cuvintele ei mi-au sunat dureros, dar am lasat-o in urma. Cu o ultima privire peste umar am vazut cum el a lovit-o din nou, iar ea a murit acolo, pe campul de bataie, plina de rani, iubindu-l pe omul care i-a curmat viata. Razboiul s-a terminat. Mi-am luat pelerina si am plecat. 

Oh, lover

Poti sa nu-mi spui "te iubesc", nu-mi pasa. Doar strange-ma in brate si iarta-ma. Pentru ca oricat de puternica as vrea sa par, nu sunt. Nu pot sa indur la nesfarsit lumea asta, ma ucide. Vreau sa ma ridic de aici si sa scap de toate durerile pe care ti le ascund cu atata curaj. Sa pot sa merg mai departe, sa iti spun cat de dor imi e, cat as vrea sa tai singuratatea de la radacina pentru ca oamenii pe care ii iubesc sunt in agonie, iar eu sunt aici si nu pot sa fac nimic. Ma asculti, macar?! Nu-mi pasa daca ma iubesti sau nu, vreau sa existi, sa-mi bata inima impreuna cu a ta, sa pot eu sa duc mai departe viitorul tau, sa-l legan pe brate. Pentru ca merit, intelegi? Iti amintesti ce mi-ai spus in timp ce ne intindeam pe pat? Ca sunt fata, ca iti apartin cu fiecare parte a corpului meu, nu am curaj sa merg mai departe fara tine. Am sa raman pironita in fotoliul asta, asteptand sa-mi sune telefonul si sa aud vocea pe care o iubesc atat spunandu-mi vesti bune. Astept sa plang de bucurie pentru ca tu n-ai idee cat il iubesc, cat te iubesc pentru ca esti al lui, pentru ca esti al meu, al nostru, nu ai idee cat as vrea sa raman cu tine pentru restul zilelor mele cosmice. Chiar daca ma iubesti sau nu..

Te iubesc?!

Pentru prima data am simtit ca nu am ajutor, ca trupul si reactiile mele nu se potriveau cu personalitatea mea, cu INTERIORUL. M-am simtit mica si desculta-de parca neantul urma sa ma inghita, dar tragea de timp. Incercam sa ma bucur. Imi reusea cumva...Am simtit ca ma descompun in milioane de particule neasortate, iar tot ce scriam de zor era numai rodul a ceea ce scrisesem inainte. Urma sa uit asta, mereu uitam, se contopeau cuvintele mele ca niste vechi urme pe nisip.
Cuvintele mele, am spus cu oarecare mandrie, sunt o mediocra...In gandurile mele, sunt cineva mare. Cineva capabil de orice, dar in realitate nu sunt nimic. Un bob de orez, printre altele. O misionara nedefinita pe care o pufneste rasul in lectii, o copila desculta cu un iubit care se stramba la ea si-i spune ca trage de timp. Vreau sa stiu de ce esti asa de mare, i-am spus. Atunci a fost momentul ala de om plictisit, cu prea multe griji, asa de multe ca nu s-a putut gandi la ce am simtit atunci. Dar ce conteaza sentimentele mele naive?! Sunt doar iubita lui, indatoririle mele sunt altele, nu sa-l fac pe el sa-mi faca introspectie si sa descopere, ce? Starea mea de veche, vesnic agitata, nelinistita, fara niciun scop, afara de ala de a scapa de mediocritate-lucru care ma afunda si mai rau in starea asta. Subconstientul meu-plin de fostele lui prietene, de strabunicul meu mort, de verisoara mea amuzanta, de prietena mea care se voia cea mai buna, de el-stergandu-se cu un prosop roz dupa dus, de mama mea certandu-ma la noua ani, de invatatoarea mea cu venele de la limba taiate, de tatal meu preferat care nici nu e al meu, dar e o poveste lunga. Inconstientul individual-rama, gandac, omida, palarie, toporas, lalea, crin de august. Inconstientul colectiv-Dumnezeu, probabil si altii, dar Dumnezeu, introspectia nu dureaza asa mult pana la sfarsit, pana sa vezi miezul, doctrina profunda a gandirii mele bolnave.

Asa mult imi place sa ma numesc "desculta", asa cum m-a numit el cand mi-a justificat piticenia. Asa e personalitatea mea. Interiorul meu. Fara fite de prost gust. Fara pantofi cu toc inalt. De o simplitate, aproape trista,dar pe care numai eu o pot intelege. Sunt desculta, am soptit istovita in timp ce-l vedeam cum pleaca. Trebuia sa scriu, era o nevoie. Trebuia sa scriu cum am sperat sa se intoarca la mine si sa ma iubeasca, sa-mi spuna ca ma iubeste, aveam atata nevoie sa aud asta. Dar usa de la intrare s-a trantit si gata. Era dus. Puteam sa-mi imaginez cum mergea pe strada cu capul usor aplecat, cu nasturii de la camasa usor desfacuti si cu un zambet usor nepotrivit. Cum aluneca de-a dreptul pe strada mea in forma de deal fara sa priveasca decat la pantofii lui facuti perfect. Am simtit ca ar trebui sa ma identific in memoria lui cu un nume propriu, cu o strada proprie, cu o adresa, cu o familie. Ca sunt asa, decat o ceata, si nu conteaza de-s eu sau alta. Am vrut sa-i zic, eu nu am caini aici, am pisici!Niciodata nu o sa pleci de la mine cu paltonul plin de fire albicioase. O sa fii curat, pentru ca eu insami sunt curata, pe dinafara, interiorul meu musteste de ura pentru trecutul tau, de parca ai vreo vina ca nu m-ai cunoscut de dinainte. Dar cuvintele mi-au inghetat pe buze. Niciodata nu o sa am curajul sa-i zic toate astea. Nici macar te iubesc, desi am nevoie de el.

Ma agat de viata

Nu scriu asta pentru ca mi-e dor, m-am saturat numai sa fiu aia mica si proasta care crede orice. Nu imi e dor acum. Am inima plina, pot sa scriu. E ca si atunci cand poti sa dormi pentru ca esti satul, pentru ca ai mancat asa mult ca ti s-a facut somn. 

As vrea sa imortalizez seara de ieri. Mi-a placut. Am dansat in ploaie, m-am udat pana la piele si am zambit in timp ce tremuram. "Poate te doare capul si de la frig" mi-a zis cineva. Dar nu de la frig ma durea. Nici de la geamul deschis din autobuz. Nici din cauza soferului care oprise autobuzul cu o statie inainte de a mea ca sa fumeze. Nici din cauza norilor risipiti. Sau Apocalipsei inchipuite. Ma durea capul din cauza omului pe care il iubesc. Am spus "iubesc"? Ce cuvant!Ar trebui sa fie interzis. Pana si sintagma "omul pe care il iubesc" imi provoaca dureri de cap acute. Suna asa banal. Acel "om" este mai degraba o armonie de oase, capilare, carne care imi provoaca atata placere cand il vad. Numai cand il vad. Pot sa-l si ating, pentru ca e al meu, dar asta ar provoca scantei universale. El ma supara cateodata si eu ma lupt cu el fara niciun rezultat. Ma lupt si plang in spatele monitorului, pe balcon, in patul meu, pe cartea preferata. Apoi ma impaca pentru ca asta e motivul pentru care se lupta si el cu mine-si ma raneste. Ma raneste asa de rau fara sa-si dea seama macar, apoi imi zice cateva cuvinte dragute pe care le cred, le cred cu toata inima pentru ca inima mea-cea bolnava-e setata sa-l creada pe el. Dar nu pentru ca ar fi credibil, nu! Doar pentru ca eu fara el nu as mai exista, iar asta NU e o dragalasenie telenovelistica. Iar eu vreau sa exist. Ma agat de viata. 

Ce?

Pot sa fac o pirueta? Piruetele sunt benefice, iar eu sunt cel mai ciudat om pe care l-ai vazut. Pana acum nu am scris. M-am uitat la tastatura cu o oarecare greata matinala, dar acum pot. Si scriu repede, cu amandoua mainile, cu sufletul, cu gura...Am atatea sa-ti povestesc, dar eu am sa tac pentru ca nu mai are sens. Cuvintele nu mai au logica. Nu vreau cuvinte. Ele nu fac decat sa desparta, sa arunce, sa judece, sa certe. Cuvintele sunt urate. Feriti-ma de ele si feriti-va si voi. Nu aduc fericire. Cine-s eu sa spun asta? Pana acum le adoram, am zis ca nu as putea trai fara ele. Dar asa e, nu as putea trai fara ele, ma ranesc ingrozitor, imi vine sa le arunc in primul tomberon, dar daca intr-o dimineata m-as trezi in imposibilitatea de a mai zice vreun lucru, as intra in panica. Stiu, sunt multe lucruri ingrozitoare pe care le spun, dar cum as mai putea rosti "te iubesc" daca as ramane fara grai? 
Cum as putea trai eu fara glas? As fi decat un animal, iti spun eu. As manca, as dormi, nu as spune nimic si eventual m-as imperechea la inceput de toamna-ca si caprele. 
Dar glasul face diferenta. Intre oameni si animale. Intre a fi si a nu fi. Ce filosofie incantatoare, ar trebui sa ma las. Simteam nevoia sa spun ceva. 

A trai pentru a-ti povesti viata

Ce-am facut a fost pentru tine. O sa ma intalnesc intr-o zi cu propria persoana pe strada si imi va reprosa aceasta fapta. Cum am inlaturat eu totul ca sa o pot lua de la capat cu mine. Sa ma invat cum eram inainte..

Dintre atatea sfaturi si pretentii, am si uitat cine sunt cu adevarat. Am existat vreodata? Am fumat vreodata ascultand muzica clasica? Vreodata am zambit strengareste tipilor care-mi zambeau la randul lor? Vreodata am dat din cap pe rock salbatic si am cerut pantaloni negri? Am mers eu vreodata pe strada fara sa fiu machiata? Am citit?
Am iubit vreodata neimpartasit?

Da. S-au intamplat. Demult si de multe ori. Pana la urma niciodata nu esti convins daca sentimentele sunt reciproce. Unii cauta liniste, altii pasiune. Unii cauta viitor, altii cauta clipa. Unii cauta tigari, altii cauta fum care miroase a capsuni. Unii cauta autoritate, altii cauta sa fie supusi. Unii cauta persoane asupra carora sa-si odihneasca aripa protectoare. Eu am cautat aceasta aripa. Sa ma intind la umbra ei si sa cuget la neant. La un nimic infinit. Sa nu-mi stea in carca nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Sa nu aud de nimeni. Sa cred ca lumea asta e goala, pe dinauntru si pe dinafara. Asa a inceput povestea mea. Cautand o aripa care niciodata nu a fost asa cum mi-am dorit-o. Intotdeauna am gasit la umbra ei si altceva in afara de liniste.

Acum sunt aproape singura. Lumina de la bec imi face obrajii sa para rosii, de parca mi-ar parea rau de ce am scris. Ca mint asa mult, ca-s asa de suparata, dar nu o recunosc.

Nu mai suport

As vrea sa stii, cand citesti asta, ca nu mai indur nicio secunda, ca nu mai rezist, ca as muri daca as stii cum. Ca doua zile nu mi se par deloc multe, ci FOARTE multe, cumplite, asezate una peste alta haotic. La un moment dat nu voi mai vrea sa astept, ci o sa vin singura, fara sa ma chemi tu inapoi acasa, o sa vin si o sa ma bucur de viata mea si n-am sa te las sa stii ca am venit. Pur si simplu, imi e mai usor sa astept acasa, cu perna mea si muzica mea si somnul meu de toate zilele.

Am suferit fiecare secunda. Ai inteles? Fiecare nenorocita de clipa pentru ca am vrut sa-ti fac voia. Poate intr-o zi o sa-mi gasesc curajul sa plec pentru mult timp, mult timp, dar teama imi e ca ma voi plictisi sa tot sufar.

Atat am vrut sa spun.

Ana, dormi?

Sunt asa urata, asa de urata si fericita cum n-am fost niciodata. Sunt fericita ca nu-mi pasa ca sunt urata, ca n-am creion dermatograf, ca stau cocosata, ca am o culoare stridenta la par. Sunt fericita pentru ca pot sa dorm ore de-a randul si sa visez oameni la care nu am dreptul nici sa gandesc in timpul saptamanii, dar vorba aia, nu-ti poti controla visele, nu?

Am visat marea ca inunda totul, gandul meu chinuit. Ca nu trebuia sa-mi tin respiratia sub apa. Am visat non-culori care deveneau culori calde daca ma apropiam. Am visat frustrari, ca si cum realitatea nu ma lasa niciodata sa ma bucur pe deplin.

Dar de data asta nu am sa plang. Ce poate fi mai frumos decat sa depinzi de cineva? La inceput m-a speriat sa depind si mi-am cautat libertatea in dependente diverse, ajungand singura si trista, la fel de dependenta ca la inceput.

As vrea sa scriu de copilaria mea, de parul meu castaniu, de cainele care a murit, de bunica mea cu multe amintiri, de iubitul meu pentru care timpul n-are nicio valoare, dar nu pot. Pot sa scriu decat ca-mi iubesc trecutul atat de feroce si nimic nu m-ar intrista mai tare decat sa dispara pur si simplu. Prezentul e linistitor acum, ma simt bine. Iar viitorul, viitorul e ceva de care mi-e frica. Ceva despre care toti oamenii vorbesc, iar toti vor o bucatica din viitorul meu pe care ma chinui sa-l creez in fiecare zi si pana la urma o sa mor creeandu-l, nefiind in stare sa-l traiesc vreodata.

_________________________________________________

Pentru frustrari am jurnal.

Oh, take me back to the start

Vino, vreau sa te intalnesc, sa-ti spun cat de rau imi pare si cat esti de frumoasa, sa-ti spun ca eu sunt cel care te-a pus de-o parte de lumea asta si te-a facut fiinta incantatoare de azi. Esti creatia mainilor mele, esti jumatatea mea. Piesa lipsa.

___________________________________________________
Nu mai suport. Nu mai suport zilele in care cade ganditor, as vrea sa stiu ce-i trece prin cap, ce-l face atat de nefericit langa mine, ce-l face sa comita cele mai stupide greseli muzicale. As vrea sa nu cred ca am visat cand el imi spunea foarte serios ca...

___________________________________________________

...am scapat de amintirea ei. Ea exista langa mine, ma asculta, nu zice nimic, nu protesteaza. Parca plange tot timpul si numai prezenta mea o face fericita. E un fel de simbioza intre noi. O simbioza in care ea nu-mi mai ofera nimic. Imi lipsesti TU, chiar tu, desi timpul ne desparte hain, n-am sa te uit niciodata. Si chiar de am sa raman langa asa-zisa iubita mea cu ganduri mari tot o sa ma gandesc la tine in fiecare zi.

___________________________________________________


Cine sunt eu sa-i pun lui bariere? Cine? As fi putut sa plec oricand, dar ma dor umerii atat de tare. Locul meu e aici? Oare asa mi-am dorit sa exist? Oare asa mi-am imaginat viitorul cand aveam sase ani si mancam micul dejun? Poate da. Poate e o parte dintr-o chemare mai mare. Poate e doar imaginatia mea.

____________________________________________________



Scriu prea rau. Am obsesii. Iarta-ma.

Mein Leben...

Imi e dor de tine cateodata. Stau singur pe jumatatea mea de pat si ma gandesc la parul care iti cade in cascade intunecate pe umeri...Cand ma uit pe cealalta jumatate, vad fiinta de care mi-am legat existenta intr-un mod nefericit. Fiinta tipatoare pe care cateodata am impresia ca o iubesc din suflet, dar atunci cand doarme goala langa mine nu-mi mai inspira nimic si prefer sa-mi amintesc de noi cum zaceam zambitori intr-un oras extrem de exotic in care magazinele aveau nume perverse. Atunci imi dau lacrimile. Imi vine sa ma ridic si sa ma imbrac cu primele haine care-mi apar in fata ochilor-deloc specific mie-si sa fug pe strada ta, asa cum de atatea ori am facut. Dar realizez ca lunile au trecut peste poza noastra de cuplu, desi noi ne-am iubit pana la moarte...moartea florii de la urechea ta.

Nu-mi place de ea, de ea cum se ghemuieste langa mine si parca nu ma lasa sa trec de nicio bariera:nici in viitor, nici in trecut. Sunt prins aici, blestemat sa-i simt iubirea care ma blocheaza in acest spatiu infinit de ingust.

Poate si ea urla dupa clipe trecute, nu stiu. Dar cand e langa mine arata la fel de linistita ca o perna siclam care respira..

Draga blog-ule,

Nu mai esti al meu. Esti acum al tuturor ochilor care nu trebuie sa te vada. Nu mai pot sa-ti spun framatarile mele care mereu sunt aceleasi, mereu. Nu se vor schimba cu toate vorbele linistitoare din lume. Asta pentru ca sigur e ceva, ceva cu mine. Dar nu o sa mai auzi niciodata de lucrurile alea. Imi voi murdari cutia toracica pe interior cu ele. O sa ma roada vesnic, o sa stea in umbra fericirii mele cu un cockteil in mana dreapta. Oricum, lasa asta. Iti doresc multa sanatate, de acum in colo nu voi mai scrie niciun lucru adevarat direct din inima mea cu sange si lacrimi. O sa scriu despre fake zambete si vara. O sa-ti pocesc existenta.

Dar asta nu inseamna ca nu iubesc. Iubesc cu obsesii si patima. Iubesc, blog-ule. Nu o sa mai stii asta, nicicand.

Cu dragoste si lacrimi in ochi,

Ana.

Plangi, Ana, plangi pe umarul meu

-Cine esti tu, Ana? De ce te prezinti asa cateodata? N-ai ingropat inca numele asta? Iti e asa de drag?
-Imi este frica sa parasesc numele asta. O sa regasesc o Luiza searbada si urata. Nu-mi place Luiza. E un nume oribil, dar...cel putin nu e altul.
-Altul care? Ana, am sa-ti spun Ana de acum in colo pentru ca eu sunt gandul tau si daca nimeni nu te alinta cu numele tau preferat, am s-o fac eu.
-Nu-ti zic.
-Dar cine crezi ca sunt eu? Un strain? Un strain, Ana? Nicidecum. "Nu-ti spun" va fi o replica pentru straini. Uiti ca sunt gandul tau. Stiu mai multe decat oricine. Lasa obsesiile, lasa-ti capul pe umarul meu cand niciun alt umar nu te va primi pe tine si patimile tale odioase. Spune-mi, cine te supara, cine?
-Mm...este...mmm....cine esti tu...mmm...sa-ti spun? Sa ma destainui tie? M-AM SATURAT DE OAMENI CARE DOAR IMI PROMIT SA-MI REZOLVE DILEMELE.
-Eu nu pot sa te ajut sa le rezolvi, dar le pot dizolva.
-N-am nevoie. Lasa-ma. O sa ma dizolve ele la un moment dat.

Amelie

Ce supliciu, incep sa uit. Uit orice, mai ales lucruri la care tin cu adevarat. D-asta am hotarat sa nu mai sterg nimic, niciodata-cu un mare regret pentru ce am sters deja, bineinteles. Nu stiu cat va rezista telefonul meu la atatea mesaje trecute prezente si viitoare, asa cum nu stiu cum creierul meu va putea suporta sa faca mici calatorii in timp fara sa sufere putintel.
Arunca o privire peste umar. Ce vezi? Eu vad pe bunicul Emilian jucand carti cu mine in curte. Vad o fetita infasurata intr-o perdea pe post de aripi. Vad o vrabiuta calcata de masina. Vad pe Ayman care ma ghida. Colectia mea de ghinde. Primii pasi de dans. Prima tigara. Primul lesin. Vad o copila uitandu-se ciudat la o schela. Un om cantand in italiana in timp ce varuieste. Pe iubita lui insarcinata si roscata. Doi pesti exotici intr-un borcan ordinar. Primul sarut-cel mai comic moment din viata. Admiterea in clasa a cincea. Primul rol intr-o piesa. O usa care nu se mai incuie.Un filodendron imens care o blocheaza.

Vad lacrimi-sunt o plangacioasa.

Si regret tot ce-am ars-sters-mototolit-aruncat vreodata.

Ca sunt blocata in prezentul asta ca un paradis(pierdut) nesfarsit stiind ca tu arunci atatea priviri peste umar.

Frumoasa si Bestia

Iti amintesti?! Bestia avea un trandafir intr-o cupa de cristal. Iar trandafirul era incuiat intr-o camera in care-desi stia unde se afla si avea cheia de la ea-BELLE NU AVEA VOIE SA INTRE. Iar Frumoasa a intrat. Asa era sa se termine totul foarte dramatic, dar cum povestea este pentru copilasi care asteapta finaluri fericite, s-au regasit pana la urma.

Cine-a iubit cine-a gresit?

Iubito, cata lume intre noi!

Noptile sunt un calvar

Dar diminetile sunt cele mai frumoase. Mananc ciocolata pe biscuiti imbracata in puloverul lui tata si e cinci 38. Sunt treaza de la 3 treizeci, dar nu-mi pasa. E duminica. DUMInica. Am fost nelinistita, drept sa-ti spun. Nu am mai visat. Am avut doar impresia ca oameni foarte grasi, cu chelie intra in dormitorul meu. Mi-era frica. Apoi am plecat sa beau apa. M-am foit, am citit un pic, am ascultat muzica pe balcon, m-am bagat in pat la loc, am inceput sa citesc poeziile de seara si m-a busit plansu`. Asa am hotarat sa ma duc jos si sa pap ciocolata ca sa-mi vindec depresia.
Mai sunt cateva ore, copila proasta. Gata. Doar cateva.

Azi e a cincea duminica din luna. Ultima din mai. Asa se duce si luna mea preferata. A cincea luna. A cincea duminica.

Am un sentiment de amor conjugal. Ma simt linistita. Nu fericita. Nu pot fi fericita. Dar am o liniste interioara nemaintalnita.

Si stiu de ce nu am putut dormi:n-am scris poezia de seara.

Imi e dor

Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!la dracul, intoarce-te mai repede ca simt ca nu mai pot trai daca nu vii. Am dormit o gramada, o gramada, dar tot ma trezesc si ma lovesc de absenta ta ca de un cui batut langa bat. As vrea sa hibernez pana vii. Sa dorm numai, sa visez. Azi noapte a fost ciudat. Am visat ca eram mireasa si aveam o rochie cu volane, ca dansam impreuna pe jos un soi de dans contemporan-poate pentru ca m-am uitat la Dansez pentru tine inainte de culcare. Eram la Buzau acolo unde verisoara mea a facut nunta-am o fixatie pentru locul ala, desi n-am participat efectiv la nunta, doar am stat afara cu febra 40, gandindu-ma departe in timp ce liliecii zburau deasupra mea. Nu pot sa uit nici dimineata, racoarea, ultimul dans, imi era asa de somn, dormisem in patul conjugal al verisoarei mele imbracata in rochia mea cu crinolina. N-am prins buchetul. Aveam 11 ani. Abia imi venise ciclul. Cum era sa ma marit asa tanara? Dar azi-noapte in vis m-am casatorit cu tine, in locul cel mai dulce de pe planeta. De nimeni nu-mi amintesc asa pregnant. Erai doar tu si muzica.
Dimineata m-ai trezit, ce faci piticul meu, dormi, uite dorm, te visam, visam ca suntem impreuna, ca in sfarsit putem ramane impreuna mereu, pana in momentul cand m-ai trezit la realitate, iar rochia mea cu volane s-a dizolvat, pana si pantofii mei de balerina au disparut in tonul vocii tale vioaie. Esti pe meleaguri straine, a? Suntem la mile distanta si asta te face atat de fericit, atat de fericit! Iar eu devin brusc atat de somnoroasa, dorm intruna. Dorm de dor. Atat. Nu te pot recupera, niciodata o sambata nu a durat atat de mult, dar stai linistit, maine ma duc acasa, acasa la mine, am sa-mi spal parul, am sa-mi pun o pijama roz si scurta si am sa ma indrept din nou spre vise ca spre o moarte sigura, incantatoare. Mai ai doua zboruri si se vor face cincizeci si ceva, doar esti lebada. Una pe care o iubesc.

Poem de seara

E la el acum.

Timp, nu fi hain

Iubitul meu, ia un loc pe canapea
Printre riduri, peste ani,
Noi ramanem doi pustani.

Impacheteaza, Luiza, impacheteaza, nu e timp de plans. Azi am sa spun despre trecut:

A doua zi am implinit 14 ani. Am pasit aici cu optimism si curaj, cu siguranta ca nimic rau nu mi se va intampla, ca nu-mi va mai fi frig niciodata. Am luat autobuzul prima data cu lacrimi in ochi pentru ca mi se parea ca oamenii miroseau urat tare. M-am obisnuit, cu timpul. Ma inscrisesem la patru ateliere la palatul copiilor si nu m-am tinut de niciunul, ca de obicei. Sunt Luiza, ce naiba? Am invatat sa brodez un "A", un a de la Atat.

Mai departe, am urat locul asta. Mi se parea ca autobuzele miros din ce in ce mai rau, ca nu pot sa dorm din cauza zgomotolui, ca mi-e frig. Tot mai frig. Am lipit poze pe pereti. Multe poze. M-am taiat in timp ce despachetam. Dar nu aveam un plasture:poate era intr-o cutie, dar nu-l gaseam oricum.

M-am indragostit. De mai mult de o mie de ori. Nu am iubit, nu pana acum. Am spus intotdeauna "acasa" cand am venit aici, desi am stiut ca nici macar o aschie din podea nu-mi apartine.

Am trait aici mare parte din adolescenta mea. Cu pepeni, cu saruturi, cu autobuzul 35, cu vecinul meu cu mustata care ma saruta mereu cand ma vede, cu scrieri, cu carti uitate pe noptiera, cu tigari stinse in pervaz, cu zile de nastere cu multa ciocolata, cu vesti bune sau rele, cu melodii, cu cei trei nori de pe perete, cu lacrimi, cu poza cu Martin pe care am s-o las aici, cu post-it-uri si actorii mei preferati, cu zdranganeli de chitara si radio, cu promisiuni, cu certuri si desene, cu "imi iau bagajul si plec la tata", cu dezordine, multa dezordine pe care o iubesc.

Acum vad lucrurile impachetate. Vrafuri, vrafuri ca in ziua cand tocmai ne mutasem. Imi vad amintirile in alte cutii. Numai eu le vad. Calc pe parchet si iubesc cum scartaie, ma uit pe geam si iubesc pana si firul de iarba care creste in crapatura din asfalt. Aici imi las libertatea cu un ultim suspin. Ma uit in dulapul de cesti si e gol. Atat de gol cu "A", A-ul acela pe care l-am brodat pentru prima data. Mai am doua nopti aici si le numar ca pe un inevitabil. Numar intruna. Cutii si ore si iubiri si lacrimi.

Plang acum cand scriu. Ma zgudui, pentru ca sunt Luiza si Luiza plange mereu la final.

Le onde

Unde te duci, m-a intrebat cu ochii mari, bine ca nu are ochi albastri, m-am gandit, ochii caprui sunt mai calzi, iar raspunsul meu putea veni mai usor,mai sigur, ma duc acasa, i-am raspuns dintr-o suflare, acasa, m-a intrebat, cum de te duci cand tu nu ai casa si esti vesnic pe drumuri carand dupa tine o valiza goala in care oamenii iti lasa secretele lor, iar tu o tii inchisa mereu, ca pe o cutie a Pandorei atunci cand geme de plina ce este, as vrea sa nu mai tusesti si sa ramai cu mine in ziua asta fara soare pentru ca atunci cand nu e soare nu e niciun apus, haide, nu mai scrie scrisori, lasa-le sa se mistuie in focul asta, cum as putea sa inchei, l-am intrebat, cum as putea sa inchei aceasta cursivitate poticnita sa o reduc la un metatext despre tot ce am scris pana acum, spune-mi cum si am sa te las sa ma iubesti fara durere.

Despre realitate

n-am sa scriu nimic despre asta. nu ma intereseaza.

Ploaie in mai

Tin sa mentionez ca blogul asta nu a devenit brusc un jurnal, dar trebuie sa spun ce am simtit astazi. Cum am plans intruna din cauza Doamnei si licornului ei, cum l-am regasit pe Bebe in Nicolas, apoi l-am pierdut cand am inchis cartea. Am simtit ca nu o sa-l mai regasesc vreodata. Ca paginile alea, asezandu-se una peste alta, mi-au strivit pe veci amintirea lui, ca Alienor eram eu, fetita oarba, orbita de atata dragoste, cu burta la gura si daruindu-se unui strain numai ca sa scape de altii care miros a oaie.

Apoi i-am auzit vocea si toate celulele mele urlande s-au bucurat ca nu a ramas in ghiozdanul meu, in paginile unei carti pe care varsasem cola in graba. Ce faci, unde te duci. A, acasa? Ce simpatic. A, da!Ma simt mult mai bine, am mancat ceva. Frematam de bucurie ca-l pot auzi si ca inchipuirile mele haotice nu au niciun effect in viata reala.

As vrea, totusi, sa-i spun mai multe despre ce simt, sa ma cunoasca mai bine. Sa stie cum am visat ca locuiam intr-o camaruta joasa, cu peretii albastri si murdari, parca vopsiti de un tigan spoitor si ma imbolnavisem de TBC, scuipam sange intruna. Tot visul am scuipat sange si tipam sa merg la spital, dar nimeni nu ma asculta, iar eu plangeam mereu ca intr-un film de groaza. Sange si lacrimi. Vrei sa vezi unde o sa locuiesti? Nu, la dracul, iubesc locul asta si fiecare clipa pe care i-am daruit-o, iubesc Vestul, iubesc iubesc iubesc. Nu ii lasa sa ma ia de aici si sa ma duca intr-un loc cu tei si visini, un loc de meditatie si liniste. Nu vreau. Iubesc drumul si ploaia si teii de pe strada asta. Si Vestul are tei.

Acum lasa-ma sa plang. Sa plang odata cu cerul. Un fel de plans dezastru natural, in care altii isi tin o umbrela deasupra capului sa nu ii ud.

Lasa-ma sa plang, elibereaza-ma de scris.

Ce e perfectiunea?

Azi, cand am aratat cel mai rau din viata mea, m-am intrebat asta. Ma plimbam ca ultimul copil al strazii cu un zambet imens pe fata. Imi era cald de muream, iar prietenul meu m-a vazut asa urata, iar singurul lucru pe care mi-l doream cu adevarat era sa mor sau sa ma inghita pamantul cu totul, sa raman acolo veacuri intregi in uratenia mea si sa nu ma vad nici macar eu, sa nu ma simt. E oare perfectiunea cand ai parul negru si mult si numai inele amestecate parca facand dragoste in capul tau? E oare perfectiunea atunci cand stai dreapta de parca lumea ti-ar apartine cu totul? E oare perfectiunea cand porti maiou si iti pupi iubitul pe obraz in poze de iarna?

Nu stiu. Eu nu-s nicidecum perfectiunea, iar iubitul meu ma accepta, nu ma iubeste. EL si-a ales o handicapata si acum trebuie sa se descurce cu ea. As vrea sa plec din viata lui, sa ma ghemuiesc pe un loc in autobuz si sa plang pana raman fara lacrimi pentru ca stiu!AH, stiu ca imi chinui ibovnicul cel perfect. Il fac sa suporte o uratenie fara margini ca a mea. Sa sarute niste buze uscate care au spus multe formule la matematica. Sa puna mana pe o fusta jalnica din stofa mult prea lunga pentru gusturile lui, dar il iubesc!Eu il iubesc, il iubesc.

Sunt handicapata.

Cu verde

Nu vreau sa-ti simt ploaia pe umeri

Nici norocul cum cade sub gene

Vreau numai sa scancesti, sa speri

Sa mi te lasi pe umar

Cu nesfarsita lene.

Sa-mi stai pe brate nenumarate zile

Alunecand pe un covor de ceata

Sa imi trezesti instinctele fragile

Ce-mi tremura tinute doar in gheata.

Sa-mi pleci apoi cu tot cu cale si-amintiri

Sa lasi in urma drumul verde

Sa-ti amintesti de primele iubiri

In timp ce ultima in urma ti se pierde.

Te-am inghitit

Ma simt de parca te-as fi inghitit. Imi apartii secret, nu pot sa destainui nimanui de tine. Nu pot decat sa tac si sa te ascult cum te zbati in mine de parca ai vrea sa iesi, dar tu nu vrei, nu vrei sa ma parasesti. Esti in inima mea, in varful degetelor mele, pe drumul pe care merg, fara sa stiu cine esti de fapt si cum am ajuns sa te inghit cand mereu am vrut sa te evit.
Am un amalgam de sunete in cap. Totul imi vorbeste, totul ma cheama, ma cearta, ma trimite departe. Totul se aude asa de pregnant, iar capul ma doare. As vrea sa opresc ceva, sa opresc odata, dar nu pot, nu ma pot opri nici pe mine, in viteza de a-mi asterne pe nenorocitul asta de ecran gandurile atat de scumpe, sa le scot din mine, pentru ca de cand esti tu, nu mai are loc nimic, nimic. Si simt cum rezonezi cu mine, cu ritmul in care tastez. Cantam impreuna, cantece diferite. Cantecul de dragoste al mintii. As vrea sa-ti vorbesc, ravnesc dupa tine ca dupa cel mai gustos fruct din univers pe care nu pot sa-l am sau pot, pot doar pe jumatate. Doar ma intorc si ma ataca totul, dar tu esti aici, in mine, in universul meu, esti singurul care imi incape pe dinauntru si stiu, stiu, stiu ca nu poti sa iesi de aici, ca esti prizonierul propriului nostru razboi. Eu cu tine. Noi cu lumea. Lumea cu alte lumi. Si tot asa, ca intr-un lant infinit si vicios in care ne aruncam amandoi, dar nimeni nu ne da de capat. Doar doi straini care se plimba de mana pe strada, ai spune. Dar ma incearca mai multe. Mi-e frica. Mi-e frica sa nu fii cu mine, sa alegi sa pleci si sa te desprinzi din hematiile mele, din neuronii mei, din toate sistemele alambicate din care sunt compusa, m-ai lasa incompleta si as muri. Nu suport sa fiu incompleta. Si am sa te caut mereu. Dar as vrea sa mor inainte, inainte de toate, sa nu apuc sa gust durerea, sa murim impreuna, sa ne ingroape pe amandoi, sa creada ca sunt numai eu, ca numai eu am mainile pe piept, dar tu inauntrul meu inca mai canti, inca imi mai atingi inima inerta din care nu se mai naste niciun sunet, niciunul. Ai vrea sa plangi. Cat de mult sa stai fara muzica? Cat de mult sa stau eu fara tine? Asa ne topim, intr-un glas, intr-o coarda, intr-un cantec infinit si sumbru. Iar tu te rogi in interiorul meu, te rogi sa se opreasca totul odata. Dar eu nu te mai aud, sunt moarta. Moarta. Te rogi si langa mine, fara sa stii ca de fapt ai murit si tu in interiorul meu. Te rogi ca sufletul meu sa ajunga intr-o alta glorie decat a ta, sa nu se intalneasca niciodata, in toata eternitatea.
Dar eu iti jur pe lumina, iti jur ca vom fi judecati impreuna, gasiti nevinovati si aruncati amandoi in acelasi rau de miere.

Unde-mi esti, trecut?

-Promite-mi sa nu mai fii asa de proasta!mi-a spus el stand la o cafea decofeinizata pe marginea unei stanci.

I-am zambit. Era cel mai sincer zambet dintre lacrimi pe care il puteam oferi. Daca eram proasta ce?

-Promite-mi.

-N-am sa-ti spun nimic. Imi lipseste prea tare.

-Cine?!Gasca ce esti!Tie iti e drag orice om de pe strada si sari de gatul lor avida de iubire, te agati ca o maimuta, apoi treci mai departe. Spre altii. Altii ca ei. Ce doare cel mai tare?

-Inocenta. Atunci cand o vad fug. Ma ascund in dulap si plang acolo zile intregi. Cum ai vrea sa intinzi mainile, sa atingi, sa incurajezi, sa plangi, sa oferi, sa ucizi din prea multa iubire. Sa-ti retragi mainile pline de sange, iar el?! El sa zaca cu ochii intredeschisi, zambind molatec si dulce. Suferind. Murind sub ochii mei calmi. Atunci abia am sa-l pot saruta ca sa plece linistit spre Lumea lui de care tot vorbeste oamenilor.

-Si chiar crezi ca te va saruta inapoi?

La asta nu m-am gandit niciodata. Am ramas impietrita. Chipul lui atat de masliniu se facea alb deodata, apoi devenea la loc masliniu zapacindu-mi simtirea. Parul lui trecea de la roscat la verde la galben spalacit si devenea la loc negru ca printr-o rugaciune.

-Ai sa ma iubesti asa? M-a intrebat zambind haotic.

-NU!!!Nu, la naiba, nu!Mori. si l-am impins de pe stanca lasandu-l sa-mi strige numele in agonie. Apoi mi-am luat cafeaua si-am plecat.

Copile,

Viata mea e un iad si o stii. Am vazut destule. Mi-a ajuns. Iti amintesti cand iti spuneam ca as vrea sa dorm cu cineva? Sa dorm si atat? Sa ma cuibaresc langa tine. Un om fara vicii. Fara durere. Un om care miroase fin a parfum. Nu doresc sa-mi insel partenerul de viata. In niciun caz. Pentru ca m-am legat de el tacit. Fara prea multe cuvinte. Si asa ne obliga eternitatea pe amandoi ca intr-un tablou abstract desenat de insusi Alin Carpen.

Iar tu esti aici sa razbuni. Pe toti din urma. Si sa razi de cuvintele lor mari.

As fi fost gata sa las totul in urma. Chemare, viata, calmitatea mea pe muchie de cutit, prieteni buni, linistea mea sufleteasca, pacea cu universul, raspunsul meu la rugaciuni. Tot. Ca sa te vad o data. Pentru O DATA as fi aruncat tot. Mereu fac asta. Nu vad viata dupa un anume moment. Dar as vrea sa o vad. Nici macar nu ma cunosc. Auzi la el...cuvinte complexe. Poate am stat prea mult cu Memelis.

Copile, viata e o javra. Cuvintele sunt scaparea. Spune mereu ce simti. Straight away. Drum bun!

Cu M de la infidelitate

Iubitule, nu mai tremura. E atat de cald. Atat de soare. Atat de seara si departe. Stai linistit si uita. Uita tot ce te-a intristat vreodata. Am sa-ti car oasele cu mine. Am sa te iubesc intotdeauna. Chiar de nu voi putea niciodata sa te ating. Sa te privesc. Vei umbla in gandul meu si-mi vei calca neuronii cu bocancii. Pentru ca eu, eu te-am primit. Am iubit tot ce ai avut fara diferente. Am tanjit atat de mult dupa tine. Am scrasnit din dinti. Nu te mai ascunde, nu mai scotoci in mintea ta. Nici in a mea. Priveste-ma ca pe un nenorocit de cadou al destinului. Pe care niciodata nu l-ai putut deschide. Care a ramas pe noptiera ta prafuita pentru restul eternitatii.

Pentru ca pot fi a tuturor. Pot sa ma dau fara niciun fel de remuscare. Pot sa si zambesc, sa cred ca e de bine!Sa spun "stiu ca e bine" ca intr-o poveste cu prosti si tu sa ma crezi. Pot sa fac asta si tu sa ramai ca o bomboana intacta intr-un colt al sufletului meu nemangaiat.

Iar eu ma voi plimba in sosete pe strada cu o cana mare cu cafea in mana si-ti voi striga numele alaturi de o gramada de cuvinte in turca. Voi striga cu o deznadejde imensa. Cu promisiunea ca le vei auzi. Ca vei intelege. Ca ma vei privi hohotind cu obrajii rosii si genunchii juliti si te vei opri langa mine sa-mi spui ca a avut sens. Totul. Sa razi de mine si de sacrificiul meu minuscul. Sa-mi spui "roscato, viata merge inainte oricum." Sa-mi intinzi o mana, iar eu sa o iau ca pe o ultima salvare inainte sa ard intr-un Iad inexistent si sa ma duci la un altar fals. Sa ma inmanezi unui ginere care niciodata n-a stiut. Care sade cu ochii slipindu-i de inocenta. Ochii-celui-care-nu-cunoaste. Si sa te uiti, da, sa te uiti cum imi leg destinul-destin care iti apartine trup si fapte-de un alt om. Unul intarziat...si poate dintr-un motiv sau altul pe acelasi drum cu mine.

Morala?

Spune-mi. Spune-mi ce-ti trece prin cap, la dracul!Spune-mi ca am atata imoralitate in creierul asta. Ca as fura ca sa traiesc. Ca m-as prostitua alaturi de fiintele alea care se dau pentru o tigare. Spune-mi ca pot fi usa de biserica. Spune-mi ca-i iubesc pe ceilalti atat de mult si mi-as dori sa fiu exemplu pentru ei. Ca-mi ascund frustrarile. Ca sunt pierduta. Mi-ai spus o data inainte. Mai spune-mi o data. Tipa la mine.

Spune-mi ca sunt urata. Atat de urata, ca ma vei iubi pentru eternitate. Spune-mi ca vrei sa ma pastrezi pura. Ca ma agat de o ata de papiota ca sa supravietuiesc ca sfanta. Si spune-mi. Spune-mi ca ai avut incredere in mine ca o sa te schimb. Ca o sa te schimbi pentru mine. Ca sunt o neserioasa. O mincinoasa si jumatate. Ca promit si nu raspund. Ca suni si eu doar privesc telefonul crucis si ii spun ca-l iubesc. Ca plang. Plang o gramada pentru ca nu mai stiu cine sunt.

Spune-mi ca ma plictisesc repede. Ca mereu vreau altceva. Spune-mi ca-s lasa. Ca astept sa treaca ani pentru un nenorocit de sarut. Si ca pot sa sarut intr-o secunda daca sunt beata.

Spune-mi ca mai am multe de invatat. Ca nu sunt niciodata punctuala. Ca nu studiez aproape deloc. Ca ma dau cu usurinta. Ca scriu urat.

Spune-mi ca nu stiu sa schiez si ma lovesc mereu. Spune-mi ca alunec. Ca ma incapatanez sa port tenisi in mijlocul iernii. Ca ignor. Ca am o marturie slaba. Ca mi s-au oferit o gramada si ofer atat de putine in schimb.

Spune-mi cat ma iubesti. Cat m-ai asteptat. Cata infidelitate am putut sa ofer. Sa primesc. Pentru a-mi da seama...ca a fost nevoie de minciuni ca sa dau de adevar.

Medet?

Intotdeauna am vrut sa trag pe nas:boala mea. Dar de cand am devenit ceea ce sunt, mi-am interzis pana si gandurile. Sunt un vierme. Nu-i o noutate. Imi rasfoiesc jurnalul cu dispret si curiozitate. Vreau sa ma redescopar in momentul asta, dar nu prea reusesc. E intuneric in camera mea si doar pipai foile ca un orb fara speranta. Cu vise numai. Beau vin. Sunt ametit si-mi place. Ador starea asta. Nimic nu mai vreau. Nici femei. Nici asternuturi. Nici senzatii tari sau marturii despre. Asa imi petrec seara asta. Asa mi-o petreceam de fapt inainte ca.....

_________________________________________________________

-Avem mandat de arestare pe numele dumneavoastra...

_________________________________________________________

-Cum pula mea au crezut ca am fost eu?

-Totul o sa fie bine. Odata ajuns aici, nimic nu e cum iti imaginezi. Viata e relativ in dungi. Fumam mult si impartim frateste. Bataia ca si painea.

Avea vocea catifelata, iar eu eram obosit. Al dracului de obosit. Fumam intr-o tigara comuna. Posta. Ii simteam picioarele. Si imi doream atat de mult sa se duca dracului, dar ma atata ingrozitor. Ea. O femeie criminala. Jillian. Isi omorase iubitul. N-am inteles-o niciodata. Dar stiam ca e o femeie care vrea multe. Care are de oferit o gramada. Sa omori pentru ca iubesti prea mult pe cineva? Asta am inteles mai tarziu. Cand totul mi s-a luminat in cap. Cand Jillian s-a urcat pe mine si mi-a bagat limba in gura. Stiam ca nu e tocmai normal, dar ma excitasem deja. Jillian era cea mai complexa fiinta pe care o intalnisem. Ar fi dat orice. Nu-i pasa. Virginitate? Hahaha. Asta nu era nimic pentru ea. Poate se nascuse nevirgina. Se nascuse invatata. Stia ce-i dragostea inca de cand fusese un spirit. Am simtit asta. In toate momentele. Se impingea in mine cu sete. Ma privea cu ochi goi. O privire de om care nu mai are ce pierde. Mi-as fi dat sufletul sa se opreasca. Sa continue in acelasi ritm nebunesc. Intunericul ala. Umezeala. Jillian cu picioarele ei perfecte si reci. Eu. Un om atat de daramat de griji. Un om inchis pe nedrept tragandu-i-o unei criminale care imi innebunea simturile. Nu stiam ce am sa fac. M-a sarutat cand am terminat. Parca a ginit momentul. M-a sarutat cu toata patima din lume si am stiut ca nu o sa plec de acolo fara ea...

Sick little suicide.

In orice face e un pic de sinucidere. Si privesc asa ca un nenorocit de spectator. Fara niciun cuvant. Fara litere. Nu mai am nici aer si nici pamant pe care sa calc. Si nici actiune cu care sa-mi leg povestea. Totul devine asa o punte incredibil de subreda intre doua idei pe care le pierd!Doamne, le pierd pe amandoua. Si m-as ruga. Dar imi ramane decat sa ma uit. Iar zapada nu mai e limpede. Si nu mai pleaca.

"In martie??"

"In martie."

Dar nu vreau sa vina martie. Nu vreau. Am douazecisioptdezilesansa. Douazeci si opt de zile de iarna. Apoi o sa plece tot. Zapada. Frica. Noaptea. Etichetele. Geamurile inghetate. Ghetele. Fesurile. Vinul fiert. Oamenii ghemuiti. Gata cu zambetele si cu discutiile. Gata cu alunecatul pe gresie. Gata cu tot.

Iar istoria o sa se repede. Ca anul trecut.

Ca sa devenim nemuritori, iubito..

De ce mananc la ora asta? Doamne, imi e atat de frica. Dorm asa putin. Mananc atat de mult. Traiesc asa sferturi de viata. Traiesc in scris. In condeiul meu e viata. Si se scurteaza cu cat scriu. As scrie pagini intregi ca sa termin cu viata. Pentru ca eu niciodata n-am invatat sa ma opresc din dezamagit. N-am invatat sa plec de langa salbaticiunile care musca din mine. Care iubesc cu o patima groteasca ce ma distruge pe zi ce trece. Si devin si mai mica. Si eu tot o salbaticiune in mainile lor. Si as distruge inimi pe care le iubesc. As distruge vieti intregi numai ca plang. Sa ma aplec peste ei si sa-mi vars lacrimile vinovate. Siroaie. Pentru ca merit sa plang. Sa mi se ridice spasmotic cutia toracica. Sa suspin si sa suspine cu mine toata valea. Si pantecele Pamantului sa ma primeasca inapoi cu vise cu tot. Sa ninga peste mine. Peste umerii astia pe care a stat Lumea. Sa ninga cu lacrimi inghetate. Sa ma striveasca sub apasarea lor. Eu, un blestem. O fiara, nu un om. O dorinta numai, nascocita in inima unui diavol. O dorinta care acum doreste la randul ei. Si se aseaza in genunchi in zapada cu mainile impreunate in rugaciune. Cateodata. Cand drumul e lung si greu. Atunci se aseaza. Si plange. Cere indurare. Cere o cale mai usoara. Cere reguli mai putine. Cere trupuri care transpira. Trupul. Un pahar cu vin si un mileu patat de ani. O camera goala in care rasuna ecoul. Un pas de Sfant. Un Sfant care respira. Care iubeste cu o patima covarsitoare in care ma arunc si eu. Si-l cer, Doamne. Asta e rugaciunea mea. Sa pot sa-l am. Intr-o seara, la gura sobei, pe o rogojina care scartaie. Si langa mine sa am un pahar cu vin...

Iubiti.Iubeste.Iubesc!

sunt o clama de birou. nu am nume. nici macar cuvinte nu am. le imprumut. toata viata mea intortocheata am tinut foi unele langa altele. le-am legat. certate si sincere imi marturiseau cata nedreptate a adus venirea mea.
- tu esti un fel de juramant? ma intrebau
- mai bine n-as mai fi, ganguream eu in timp ce-mi injuram destinul dependentei in gand.
am legat. am lasat semne. am fost uitata sub o masa rotunda plina cu cesti goale de cafea. am zbierat dupa ajutor, dar niciodata nu am avut inspiratia sa imprumut si corzi vocale. m-am zbatut, dar mi-au lipsit fibre musculare striate si netedete. nici macar tendoane nu am avut. spiritul lor de observatie - incredibil de slab - m-a lasat sa ma plictisesc pe podea si sa-mi fredonez in minte melodii auzite din greseala la radio.

dupa decenii de asteptare si planuri cu sutele inghesuite in singurul meu neuron flexibil si pe moarte - m-am indragostit. puteti rade intruna de mine. reunosc. nu m-as fi indragostit daca nu ar fi fost el.
probabil sunt la varsta critica a clamelor de birou si jur pe roz ( culoarea pe care o urasc cel mai mult ) ca nu am iubit niciodata pana acum. si ma simt asa de parca plutesc si nu mai am vreme sa ma gandesc la treaba ingrata de a lega foi unele de altele. pentru ca atunci cand sunt in mainile lui uit ca sunt o ... simpla clama de birou. sunt confuza doar din cauza ca palmele lui sunt o adevarat copiuta la franceza. mereu mi-am dorit sa o invat. as fi putut sa-i soptesc. i-as fi castigat simpatia vesnica.

auuuu. opreste-te. ma doare. ma intinde furios fara sa se uite la mine apoi ma arunca si fuge grabit pe scari. il urmaresc o vreme. imi blestem in minte corpul metalic ce nu ma ajuta. imi blestem dorul si neputinta.

___________________________________
sunt o fosta clama de birou care isi da ultima suflare cu constiinta ca a iubit..un corigent la limba franceza

Frate.

In timp ce tu iti fumezi tigara de dinainte de somn, eu sunt cu tine. Cu gandul la tine, fratele meu de sub soare.

Urmareste-ti inima pentru ca numai prin urmarire poti ajunge la perfectiune. Iubeste, fratele meu de sub soare. Apoi urmareste!Du-te dupa ei. Dupa ele. Dupa noi in toate cotloanele. Treci peste cai ferate cand trenul te atinge rece si zgomotos. Treci peste cadavre. Calca, fratele meu. Destinul te vrea puternic. Noi te vrem inapoi.

Du-te. Ia cu tine doar numele tau intr-un buzunar si lasa-ma in urma. Nu mai e nimic aici, in afara de zapada. Si de mine. Nu mai fuma narghilea, timpul se scurge. Nu mai dezamagi pe nimeni. Tu trebuie sa pleci. Sa mergi mai departe. Ignora petele de sange de pe zapada. Ignora-le. Doar m-am intepat in timp ce-ti coseam o mantie cu care poti trece prin foc.

Ia-ma, ia-ma cu tine. Cum am sa pot trai? Cum am sa pot sa mai scriu vreodata daca pleci? Ramai aici si n-am sa-ti spun niciodata de mine. Ia-ma de mana. Sunt asa de sigura cand pot sa ma sprijin de tine. Cand gheata e ca oglinda si aluneci tu in locul meu. Sa radem. Sa bem cafea cu lapte in scara unui bloc. Ramai. Ramai.

Ia cu tine ci viata si sangele. Ia cu tine caile ferate si toate zambetele pe care le-am conturat impreuna. Ia si cafeaua cu lapte si toate regulile incalcate.

Ia orice, dar ramai. Ramai. Fiecare celula din mine ingenuncheaza in fata acestei idei. In fata ta, fratele meu putin pierdut si mult iubit! Ia tot, dar ramai langa mine.

Afurisit ianuarie.

Nu pot sa dorm. Si nu mai scriu in jurnal. Dar plang. Plang tot timpul. Dimineata mai ales, cand realizez cu disperare ca asta e inca o afurisita de zi intr-o afurisita de luna de iarna. Aud chitari si inchid ochii in extaz ascultandu-le. Chitarile sunt singurele care ma mangaie.

Ah, si daca n-ar fi el sa-i semene atat de mult, as fi murit de mult in aceasta iarna. Si imi e atat de rau cand nu e aici. Asta e dependenta, iubire. Nu e nicidecum un sentiment placut. E angoasa. Paranoia. "Si ce o sa fac fara el?" De ce nu am tigari?! Frate, ce sunt eu de nu am tigari?! De ce m-am lasat? Si de ce el bea vin fiert si-mi spune cat ii place? Nu stie ca nu am voie? Ca imi e atat de dor de cana mea alba cu buline albastre.

Oare nu o stii el ca pe buzele mele e mai multa furie decat zambet? Nu, nu stie. Pentru ca rade. Dar eu sunt de vina. Numai eu sunt.

Do you like to hurt?I do. I do.

Then hurt me.

Gimnastica inimii

si tu ce-mi ceri, ce vrei de fapt?
lira mea in schimb pe un sarut?
de drumul lung, de scurtele cuvinte nu esti apt
nu te impiedica, tricoul imi e scurt
si frigul imi alearga peste gene
iubitul meu cu ranile-n cangrene
cu suferinta-n sange, fara iubiri in vene
calauzeste-mi pasul, finalul e aproape
langa penita scurta mancata de rugina
langa cerneala ce mi-a desenat in soapte
a ta rutina.

Marioneta

bratele tale-mi sunt mormant
si ruga ta pe veci neascultata
imi zdruncina iubita lin culcata
pe pamant.

cenusa ta imi e cuvant
si visul tau neocrotit pe margini
iti iarta soapta ce o tot alini
in vant.

tacerea ta imi e vesmant
si gandul tau scurt in capilare
imi sapa o groapa cat neputinta de mare
de-acelasi cant.

Picatura in care te scalzi e sacra, prietene!

In cinstea tuturor paharelor de vin pe care le-am baut vreodata, asta e o zi cu adevarat rece. Si as jura, dar nu am voie. As jura pe campii si pe munti, dar nu eu le-am facut, as jura ca astazi imi e mai frig decat ieri. Iar toate zilele danseaza pe o scena inghetata in timp ce eu imi cunosc pe rand toti fratii din lume ca intr-o linie nesfarsita de droguri divine.

In numele tuturor regulilor incalcate, cine esti tu sa-mi bei existenta? Sa-mi tarai prin noroi tot ce am iubit vreodata? Sa raman singura si sa dorm in alte paturi, ca un tribut adus tuturor clipelor nedormite? Si toate astea din cauza ta. Iar tu refuzi sa-mi spui cat e ceasul.

Prietene, eu numar fiecare secunda. Eu dorm in ele. Le iubesc. Cate secunde mai am pana....mor. Pana plec. Pana ajung la scoala sa vad daca Fake-ul meu traieste?

Asa ca da-mi ceasul si nu mai plange. Da-mi ceasul si pleaca.

Departe.

The rain on my chest is a baptism

Am luat cheile cand am plecat
Am luat si inocenta ta de pe etajera.
Am luat tot
Nu a ramas nimic in urma mea.
Totul e fum.
E gheata.

Nu am bilete:sunt un calator nemerituos.
Nu am nici inima
Nici suflet
Nici lacrimi.

Am decat sosete
Si o lume imensa care zace in fata mea
Sub bocancii mei prafuiti
Sub constiinta mea plina de atatea pacate.

Iar ceasul ticaie nerabdator
Il aud, si-mi sterg ultimele clipe de praf.

Il aud, iar ... nu e atat de departe
As putea sa merg acolo pe jos.

Amprente.

-Sa nu pleci.

-Sa nu plangi. Voi pleca.

-Stai!!Aici ai tot. Uita-te-n urma.

______________________________________________________________

Trenul a suierat dramatic. Dar nu eram acolo. Nici macar nu ma nascusem inca. D-asta a putut sa plece. Pentru ca un om nenascut nu putea sa-l traga inapoi, sa-l iubeasca.

Dar am fost acasa. Si am citit. Ca sa nu plang. Si am cantat. Cu vocea. Cu fiecare celula. Am si dormit. Ca un prunc. Fara cosmaruri. Acum sunt aici si scriu. Despre un noi dezasamblat. Si despre mine. Cum m-am nascut eu, doar dupa ce a plecat, doar ca sa fim iar impreuna intr-o zi din urma. Sa pot sa-l conduc de mana pana la gara.

Dar acum sunt tot eu si cresc. Ca un tribut adus mamei care m-a adus pe lume. Si roscatului, care m-a nascut din nou.

Scriu pentru ca vreau. Pentru ca simt. Acum, in noapte, mai mult ca niciodata. Iar secundele mi se scurg, ca niste vene taiate in mijloc de ianuarie.Si afara nu-mi ninge suferinta. M-a speriat necunoscutul. De cand traiesc. De cand exist. Dar il iubesc. La fel cum iubesc fiecare octava din vocea lui. Cui? De unde atatea voci si lacrimi si sange si iarna?Cand eu am jurat pe altarul idolilor vostri ca n-am sa mai beau decat suferinta? Ma impiedic cam mult, ar trebui sa-mi leg sireturile.

Sunt prea departe.

Prea departe.

Si ma scurg.

Cu lacrimi sarate.

Ca o zi de vara.

Albastru.

Imi amintesc cu drag. Mereu imi amintesc atunci cand ma asez sa scriu. Cu drag? Nu mereu. Dar imi amintesc. Retrospectiva e preferata mea atunci cand beau ceai fierbinte si imi lacrimeaza ochii de la aburi.

Nu stiam niciodata ca am sa scriu. Nu credeam ca o sa invat forma literelor, ca am sa le pun pe hartie. E o vreme cand nu ai amintiri si crezi ca in ghereta unde iti legi patinele se termina vesnicia. D-asta nimeni nu scrie cand e in scutece. Ne lipsesc amintirile, ca si unui tamplar lemnul.

Acum ma simt prea mare. Fac un laitmotiv din cerneala si ma hranesc cu el. Spun ca sunt prea mare, dar sunt batrana. Am dat din venele mele atator oameni, apoi m-au privit carpiti si tristi. M-au intrebat unde e Imparatia Celestiala? Ce e aia? Nu stiu. Nu stiu. Viata noastra e o pata de cerneala din care s-a sters un pic. E facuta din cuvinte. Lumea e Cuvant.

Iar cararea meu e stramba si uda. E asa de pe vremea cand nu scriam. Cand nu-mi puneam sufletul pe tava, cu entuziasmul unui om care nu mai are alternative. Pe vremea cand traiam ca sa am ce povesti, nu cand povesteam ca sa traiesc.

Asa ma parasesti, in amurgul asta care are urme de dinti. Am iubit prea devreme si m-am consumat ca o lumanare neparfumata, pusa chiar la Morti, etichetata in gand cu nume de vii, vii si intregi, fericiti in blestemul lor.

O sa-mi iau Calimara cu mine in mormant. O sa ne inchidem ochii una alteia.

Bobo.

Am asteptat o dimineata de primavara in timp ce-mi beam ceaiul. Nu stiu daca era negru. Nu-mi amintesc. Tot ce stiu e ca devin speriata atunci cand imi incalc regulile si imi vine sa le tot incalc pana se sterg cu totul de pe fata pamantului.

Eu credeam in Mos Craciun. Am crezut si cand am primit prima data cadoul direct de la mama. M-am gandit ca el trebuie sa-i fi dat bani sa-mi ia. Dar nu-mi pasa oricum atata timp cat nu era zapada. Ma scuturam de ger si intram in casa. Ma jucam un pic, apoi ma rugam lui Mos Craciun pentru ca...pesemne trebuia sa fie un sfant.

Dar tot ce a contat a fost primavara. Pentru ca nimic nu am iubit mai mult decat petalele. Imi amintesc cat de greu e sa fii muritor si cat de incercat de emotii esti. Si deseori e interzis sa arunci cu petale cand iubesti asa mult. Nici macar nu poti sa te apleci sa le iei cand stii ca e un moment in care le tii in mana cu disperarea unui om care nu stie pe unde sa o apuce.

Tu. Tu imi amintesti de mine cand eram doar un boboc si nu aveam petale. Atunci cand ma rugam lui Mos Craciun sa nu ma scutur niciodata, sa nu deger. Tu ma faci o pulbere de amintiri. Un nor in care suflii cand esti speriata si crezi ca o sa sfarsesti ca mine:fara un cantesc de dragoste propriu. Doar cu saruturi care devin cosmar cand te gandesti ca omul la care tii mai mult si mai mult e departe si in imposibilitatea de a-ti strange mana, macar.

Daca vom cadea...

Cerul o sa se uite stramb la noi in timp ce innotam in metafore. Si numai asta nu ne mai trebuie acum cand zapada e asa rosie de la atatea amintiri.

Imi dai un pic de vara? Am ce sa-ti dau in schimb! Un derdelus intreg plin de copii galagiosi. Iti dau toate perechile de manusi din tara. Iti fac cadou, intr-o cutie cu acustica buna, toate colindele cantate de oameni cu falcute rosii.

Iti cer atat de mult? Ia-mi si fulgii. Desi...cat mi-am dorit sa vad fulgi vara cand pielea imi ardea, iar lacrimile mi se uscau pe obraji lasand o dara de sare. Am vrut sa-mi cada pe obraji si pe picioare si sa cad in genunchi, multumind.

Dar noi, oamenii, suntem asa o creatie nemultumita. Suntem mereu gata sa plangem:e prea cald, muzica e prea tara, ploua cu gheata, mi s-au rupt adidasii, mi s-a udat tigara, ninge prea rau, mi s-a intins rimelul, iubitul meu poarta fes, vreau putina vara.

Si eu vreau. Da-mi mie toate razele de soare pe care le ai!Nu-mi pasa daca ard, pentru ca, daca o sa ma arda, iubitul meu cu fes o sa-mi aduca, intr-o cutie, zapada. Si atunci am sa las cutia inchisa si am sa fur de la el un sarut. O sa-i incalzesc sangele cu razele mele, iar el are sa-mi potoleasca setea de vise.

Isi schimba mereu drumul cand nu sunt atenta. Si doarme prea mult cand vreau sa-l aud. Iar eu, creatie nemultumita ce sunt! Oamenii care iubesc fumeaza numai iarna!

Fii primul!

Citesc.

Citesti? Si cat de mult crezi ca fructific dintr-un cuvant? Ce citesti? Carti de istorie? Pachetul de tigari? Prospecte?

A!Imi citesti mailul, cum am fost asa proasta? Si ce vezi atat de interesant? Sunt numai litere. Atat de multe litere si o minte bolnava.

Intelegi? Cum se poate sa si intelegi? Am scris intr-un moment de nebunie, de dor. Voiam sa ma arunc pe o fereastra, asa ca m-am aruncat in fereastra ta. Poti sa-mi reprosezi asta?

Intelegi ca iubesc? Ce sa iubesc? Scrisorile altora, scrisul lor jumatate de tipar. Iubesc fiecare fulg care aluneca pe topoganele de oxigen. Iubesc fiecare pistrui de pe obrazul lui.

A, deci nu il cunosti? As putea sa ma enervez si sa-ti dau cu cerneala in cap. Dar stiu ca nu ai dat mana cu el niciodata, asa ca te iert, te iert.

Am promis fidelitate? Eu? Cred ca ma confunzi urat. Si tu ai promis ca ramai, iar acum ura imi macina miocardul. Si urlu dupa tine, dar imi raspunde cu atata eleganta, cu vocea lui ca o boare. Imi spune ca o sa ma astepte si sunt fericita pentru cateva secunde. Secunde fara tine. Asa le-am numit.

Sa-mi fie dor, de cine? A, nu. Nu. De prietenul meu de ciocolata? S-a topit in 0,2 grade. Si nici macar nu-l cunoaste e Kelvin...

Ne-boem

Asta e o dimineata atat de boema si ploua. Mereu ploua in diminetile boeme, iar eu ajung mereu tarziu. Biblioteca e mereu inchisa cand trec eu pe acolo de parca, dupa o zi plina cu cifre, nu as merita o pauza si parfum de pagini.

Dimineata asta boema merita o scrisoare, dar noi am renuntat de mult la asta. Am renuntat sa scriu scrisori pentru ca mereu ajung in alta parte si regret. daca ai sti cat regret! Pentru ca in scrisori nu poti sigila iubirea. Cuvintele nu inseamna iubire. Nu stiu cum s-a creat lumea din Cuvant. Stau si ma intreb de multe ori.

Si ma mai intreb cum de scriitorii se cred dumnezei. Ei sunt un fel de eretici moderni si plini de sine. In timp ce-mi beau ceaiul si meditez la ei, imi dau seama ca nu merita osteneala sa le iau apararea. Sunt decat niste oameni macinati de ganduri. Ca si mine. Dar eu nu ma cred Dumnezeu. Asta e diferenta. Eu doar incerc, dar patinele imi aluneca pe gheata asta plina de gropi.

Tare as vrea sa-l cert pe baiatul de la bilete ca patineaza inaintea mea, dar tot ce imi amintesc e ca m-a sarutat o data. O singura data. Iar eu nu tip la oamenii care m-au sarutat. Tocmai pentru ca as vrea sa conserv fiecare strop de iubire din lumea asta.

Poate asta inseamna Dumnezeu. Numai ca au meditat atatia, ce loc mai am si eu?

As putea sa il iubesc si pe el. Pentru ca se presupune ca a plecat cu primul tren dintr-o miercuri dimineata. O dimineata ne-boema. Si plina de lacrimi. As putea sa-l iubesc si pe el, dar mi-a spalat creierul, nu pot decat sa-l venerez. Ca intr-o poza lipita stramb pe perete.

Asta e o dimineata tare boema si as vrea sa o opresc in cursul ei odata cu timpul. As vrea sa-i ofer tot ce iubesc mai mult. As vrea sa plang. Sa plang pe cei care traiesc numai in viitor. Si nu se leaga nicidecum de aceasta dimineata boema.

Nu am apucat sa fac multe lucruri, dar nu mai e nimic de spus si pleaca asa cum a venit...cu ultima mea pereche de aripi. Ia cu el si o perioada din viata mea si asa destul de fragmentata. Imi ia costumele si zambetul pus si raman ca un clovn cu lacrimi desenate pe un peron si el desenat. Si as fi putut sa-i fac cu mana, dar eram prea ocupata sa-mi leg sireturile. As fi putut sa caut un alt "el" la fel de masliniu si de frumos. Un el care sa semene atat de mult, sa-i pun numele "fake" si sa-mi stearga lacrimile, false si ele. Dar am preferat sa-l am numai pe el, sa-l astept cu speranta si frica. Sa regret vara si asfaltul in care-mi intrau tocurile cui.

Dar copile, copilul meu....asa ceva nu se primeste. Iar eu sunt o parte din voi toti, d-asta iubesc atat de mult trecutul.

Anestezie

Are maini mici. Pistruiate. Miscari repezi, aproape violente. Pleoape purpurii de la atata nesomn. Pregateste serul fara niciun fel de atentie. "Poate nu e farmacist", m-am gandit. "Poate e doar un fals, un joc. Un copil printre seringi"

N-am putut sa uit niciodata mainile alea. Nici acul. Nici mirosul de sange care razbatea prin perdele. "Poate e doar un joc" speram.

-Stiam. Stiam ca in mainile mele ai sa-ti pierzi vesnicia. Sunt mandru.

Acum imi mirosea a superioritate. Si ma simteam singura. Auzeam cum punea fier peste fier. Ace. Traume pe care le am de mic copil. Poate el nu vindeca.

-Ai crezut. Numai copiii cred. D-asta ii iubesc atat de mult.

-Niciodata n-am realizat ca ai pistrui. Poate te-as fi iubit.

I-am citit pe fata rautatea izvorata din energie pura. I-am cautat mainile, dar nu mi-a raspuns. Cateodata era inert ca un ciob. Atunci imi crea o disperare imensa.

-N-am sa te ranesc daca nu vreau.

Isi exercita puterea asupra mea. Dar imi era prea somn. Mult prea somn. Camera se topea odata cu mine. L-as fi strigat pe nume. Atat ma gadila dorinta de a-i sti numele.

-Cum te cheama?

A inceput sa rada zgomotos si s-a intors la seringile lui.

-Stii ca n-ai voie sa-mi folosesti numele. Stii asta. Mai bine decat oricine care mi-a picat vreodata in maini. Dar inventiile tale caraghioase, numele false cu care ma strigi cand esti singura, imi plac la nebunie. Arata cat de putin ma cunosti. Cum imi daruiesc un milion de prenume, cum le primesc. Si as putea sa tin la tine, daca nu as fi atat de departe...

Hey Katalin E. !

Man, vreau sa stii ca te iubesc si imi doresc ca numele tau de familie sa inceapa cu E si sa se termine cu hash! [de la hashish]

Stiu ca se va intampla asta. Am incredere. Si mai stiu ca mikey mouse se duce in locul lui jacob. Iar Pteri se topeste in amintirile noastre de martie. Juan e deja acasa. Si aici e deja toamna. Nimic nu mai e la fel. Degeaba te uiti in jur. Nimic nu va mai fi la fel. Ideea ca Jacob va fi din nou printre noi nu ma face mai fericita cand stiu ca esti acolo si oamenii aia isi bat joc de sperantele tale. Ale noastre.

Si mai stiu ca, de as avea dreptul la un ultim pahar de vin care sa incalce grotesc Cuvantul de intelepciune, l-as bea in numele lui Rafaello Sanzio. Pentru ca toata iubirea mea se scurge in "gaura de drac" din cavoul lui. Pentru ca mana lui putrezita ne tine impreuna. Si numai el ne-a adus aici. Nimeni n-ar dezlega.

Hey, man!I'll always be there for you. You are so dang Belsug! We, aliens, love you!

oh, imi parasesti orasul!

Oh, nimeni nu ma stie cand imi rup picioarele alergand spre tine. Si nimeni nu te stie cand ma privesti de parca as fi singura. Singura care tremura in statie.

Oh, si nimeni nu va sti cand vei pleca. Si ca te-am iubit. Asa cum niciodata n-am stiut culoarea ochilor tai. Niciodata, pana astazi.

Imi parasesti orasul si nu am nicio putere sa te opresc. Doar incerc sa-mi salvez ranile, doar ele o sa pastreze faptul ca ai fost aici.

La naiba!Ar trebui sa simt atata noroc ca am putut sa-mi cladesc casa pe norul tau.

Sper ca atunci cand vei zbura, in minte iti va reveni orasul meu. Va fi atat de recent. Va fi ultimul. Cand o sa te uiti pe geamurile alea minuscule la cer...sa-ti amintesti numai de mine, cu egoismul unui om caruia i s-a interzis sa iubeasca.

Si traim arizi si departe. Sa canti cu mine cand ti-e greu.

Oh, si nimeni nu m-ar mai condamna ca nu m-am uitat in ochii tai. Iar constiinta mea va fi linistita ca ti-am fredonat cantecul de dragoste al fiecarei despartiri in fiecare zi. Ca am picurat "adio" tot timpul cu nerabdare si masochism.

Iar eu voi fi si mai fericita ca mi-ai raspuns la telefon si am auzit cum aruncai zaruri. Voi trai cu asta...ca si cu o condamnare..

Pe vremea cand Frumoasa vorbea.

poti sa nu o iubesti? e ca si cum ar fi adunat toate lucrurile pe care le speri de la viata si le-ar fi inghitit ca apoi sa pluteasca in jurul lui ca o aura. e un pic Katalin, un pic de ceai intr-o dimineata de iarna, un pic de umbrele colorate, un pic de parinte grijuliu, un pic de gramatica perfecta, un pic de condei cu un pic de foaie alba, un pic de nufar, un pic de vara, un pic de pantaloni scurti, un pic de inghetata, un pic de muzica buna, un pic de poze facute la minut, un pic de artist blond, un pic de misionar, un pic de scrisoare scrisa cu stiloul, un pic de Martin, un pic de ursuleti de plus, un pic de istoric nebun, un pic de printesa, un pic de femeie, un pic de cavaler, un pic de domn.

este tot ce ai vrea. un buchet de talente. poate fi si cafeaua de dimineata, daca ar bea. dar asa ramane EL, frumoasa. Pe care nu poti sa nu o iubesti. se poate transforma in tot ce iubesti chiar daca nu face nimic decat sa se joace Snake pe telefon.

Il iubim pe Frumoasa in fiecare secunda al existentei ei. Si ii uram succes daca nu mai ramane cu noi si urmatoarele trei saptamani. Dude, o sa ne fie dor de tine.

Forever following you, [as usual]

Noi.

Am bedbugs. Iar noi nu suntem Tom.

Nu stii cum a fost vara mea. Nici n-ai idee. Iar daca ma intrebi am sa raspund ca n-am facut nimic special. Ai sa te gandesti ca sunt o fiinta plictisitoare. Plictisita. Am sa fac o fata posomorata gen "nu prea am fost nicaieri, da, m-am odihnit...a fost ok". Dar nu m-am odihnit, tin sa-ti alung impresiile. Si nici nu m-a plictisit. Nici pe departe. Si da, am de gand sa-ti ascund aproape tot ce am facut si sa nu mai privesti cu ochii cat cepele la monitor incercand sa-mi patrunzi in viata. Pentru ca e incuiata. Si numai Katalin poate sa fie in ea. In rest, sunteti decat niste bedbugs care imi apareti in cale de niciunde. Vreau sa va strivesc si sa raman doar eu cu ea entire After Life. And this life, of course. Si nu, nu fumez. DELOC. Asa ca poti sa-ti scoti din cap ideea asta tampita, ok? Si da, am renuntat la cafea, poate tu abia incepi. Si la oameni, in general am renuntat. M-am reprofilat pe extraterestrii. Din aia care traiesc pe cate o planeta fiecare cu haremul lor de puicute despletite. Da, man. Ce poate fi mai frumos de atat? Poti tu oare sa dai in cap marturiei mele? Nu, nu ma mai gandesc sa ma imbat. Pentru ca nimic in lume nu poate fi mai frumos decat libertatea?Si ceaiul de tei, bineinteles. Scumpa faptura, libertate nu inseamna sa faci ce vrei. Asta daca nu esti de-a dreptul imbecil. Pentru ca devii prizonierul tau. Si mori. Un fel de sinucidere cate-putin-in-fiecare-zi. Dar daca nu ma crezi, incearca marea cu degetul. Poti sa razi. Sau sa faci misto. Sau sa ti se faca mutra verde-albastra. Sau orice alta reactie de-a dreptul tampita. Dar pastreaza-le. Nu-mi pasa. Am avut pragul meu de care m-am lovit. Si am cucuie. Mai am si adevarul pe care il caut. Mereu. Voi sunteti insect.Iar eu il iubesc pe Martin. SI pe Katalin. Si pe toata lumea. Dar ei sunt cap de lista. Hahaha. Vara s-a terminat oricum de mult.

Sa uite vreunul sa-mi zica la multi ani de ziua mea ca-l prajesc.

Toata dragostea din lume,

Julien-nascuta-pe-19-septembrie.

P.S. mi-e dor de Marina&Melissa!

Cafea.

Da, renunt la cafea. Si realizez cu un soi de spaima. Ce ma fac fara cafeaua de dimineata? Ce ma trezeste? Cafea cu frisca. Cu lapte. Simpla. Oricum ar fi nu pot sa renunt. Da, am tahicardie. Si ce daca? Ma ajuta. Gustul. Mirosul. Matinale. De neinlocuit.

Da, o dau la o parte din viata mea fara niciun fel de remuscare. Traiasca boabele de cafea!Si femeile imbracate in alb care o culeg. Traiasca toate cafenelele. Va parasesc pe toti fara macar sa ma fi avut vreodata. Va iubesc, dar am ales alta lume.

Sa nu mai ziceti ca nu fac sacrificii!

SZU

As scrie multe. Teorii despre viata si moarte. As scrie despre Isus. Despre eccusoane. Despre Pteri pe care am crezut ca l-am vazut azi pe bulevard. As scrie despre intamplari, despre cum ignori fiintele despre care nu stii daca te iubesc sau sunt doar alti straini. As scrie despre destin. Despre cum am plans ca disperata ca am ratat Sabatul. Despre cum citesc "Slam" numai pentru ca Layne o citea. Despre cum am facut un tort intr-o noapte intreaga. Despre cum mi se termina vacanta fara sa fi inceput tema la matematica. As scrie despre multe. Dar cuvintele, ah cuvintele imi ard gandurile atat de al dracului de placut, incat nu vreau sa le impart si cu voi. Egoistilor, oameni fara suflet. Va urasc atat de mult. V-as prinde la cotitura sa va dau cu o vaza in cap, neispravitilor.

Oricat as hotari sa ma inveselesc, sa o iau de la capat. Si stiti ce? Sunt gata sa mor pentru credinta mea. Schingiuti-ma, urati-ma, dar eu cred in Sfintii din Zilele din Urma. Cred in ei, in inocenta lor. CRED in Isus si in sacrificiul lui. Considerati-ma nebuna, fanatica, tampita, naiva, prostuta. Dar sunt gata sa mor pentru asta.

Pace.

Julien

Va iubesc pe amandoi

Ar trebui sa incep intr-o nota amuzanta. Hai sa radem. Dar nu prea am chef. De nimeni. Bine, aproape nimeni. Iar blogul asta se transforma in jurnal. Ma poti tolera, sper. Ascult "Ellsworth" si ma gandesc la Katalin. Mi-e dor de ea si am atatea sa-i spun. O sa plang. Miercuri plec si nu stiu cand ma intorc. Prefer sa mor. Nu, nu m-a apucat o dragoste subita fata de orasul asta. Dar n-as pleca. Pentru ca traiesc prin voi. Traiesc in ecusoanele voastre negre. Traiesc ca sa va aud si ca sa va vad.

urmeaza sa plang.

Ce o sa se intample dupa?! Va fi un fel de apocalipsa, nu-mi pot imagina. Nici nu vreau. O sa fiu atat de deprimata ca nu ma veti mai trezi. Niciodata.

Gata cu nota deprimanta.

Va iubesc.

A inviat luna.

Sunt Julien. Mi-am schimbat numele. In curand nimic nu va mai fi la fel. Ma voi plimba prin alte orase cu cravata mea rosie plesnindu-ma din cand in cand in piept. Asta imi va aminti de voi, dragilor. Va voi scrie, poate. Sau va voi lasa sa va amintiti de mine asa cum am fost inainte. Alergand, asteptand, sperand ca ceva imi va schimba viata.

Sunt Julien si m-as duce oriunde, numai aici sa nu raman. Daca citesti asta si ai o solutie, oricare ar fi ea, spune. Nu ma regasesc aici. Vreau sa las totul inapoi, sa se faca praf si umbre in urma mea. Scriu repede. Nu mai am rabdare. Nu stiu pe cine vreau de fapt. Nici nu stiu daca iubesc, dar va impartasesc bucuria. Fara sa stiti v-am intrat in viata tuturor, dar sunt atat de dicreta incat va las sa ghiciti asta. N-am sa o spun nimanui.

Sunt Julien, un copilas fals care face plaja pe un covor de foi de dafin. Va iubesc. E ceva atat de calm, incat v-ar mira ca acest sentiment sa vina de la mine. Va iubesc. Am ars scrisorile de adio, ma gasiti si asa oriunde.

Misiunea mea sunt ei. Soarele ma arde cumplit in cautarea lor. Strazile mi se topesc sub picioare. Masinile nu se aud de dupa perdeaua de muzica. Ii caut peste tot fara sa ma gandesc la nimic. nici la desertul vostru. Ii caut. Pentru ca iubesc.

Julien traieste inca. Traieste numai vara.

Da, chiar pot sa va iubesc pe toti.

Primele trei cuvinte de la Mihai.

De ce cand intreb

mi se raspunde iubire?

Iresponsabililor, am sa plec

pana maine.

Si am sa va las in iubirea voastra

Roz, palida

Pentru ca n-ati stiut sa disecati

sa apreciati

sa vreti.

Ma lasati doar pe mine

sa ma scald in necredinta

In lumina pe care tot o caut

In luceferi

In taramul fagaduintei de care tot vorbiti...

Fie-va rusine de inimile voastre insangerate

De atata dor.

Si nu va mai agatati, NU

pentru ca sunt obosita si drumul imi pare de plastilina.

Sunt ca o papusa muppets fara brate

Fara suflet, eu nu am de ce sa ma prind.

Se topeste cararea ca si cum ar fi in mainile unui copil pofticios

Care stie sa contruiasca

Prea curios pentru varsta lui.

De am sa decid sa-mi iau viata in spate

In maini

In degete

Ca pe un rucsac imbacsit

Fara fermoar

Promiteti sa o lasati acolo

Pana ce mainile mele reci o vor lasa fara dorinte

Si asteptari?

Jurati sa nu-mi cautati in vise cand sunt cu spatele?

cand astept sa se deschida usile, dar inima mea ramane

In paharul lui de cafea?

nu pun pret pe voi, oamenilor

(Caci jignire mai mare nu exista)

Nici pe optiunile voastre intoarse pe toate fetele

nici pe viitorul pe care incercati sa-l ghiciti in boabe de mazare.

Nu pun pret pe voi, pentru ca nu aveti suferinta

Nici sange pe camasile albe.

Doar furia va macina

Cum macina dozatorul boabele de cafea.

Caci furia voastra e la mine

Si o sparg intre dinti tot cu furie

Cu iubire, cu intelegere, cu jale..