Oh, si nimeni nu va sti cand vei pleca. Si ca te-am iubit. Asa cum niciodata n-am stiut culoarea ochilor tai. Niciodata, pana astazi.
Imi parasesti orasul si nu am nicio putere sa te opresc. Doar incerc sa-mi salvez ranile, doar ele o sa pastreze faptul ca ai fost aici.
La naiba!Ar trebui sa simt atata noroc ca am putut sa-mi cladesc casa pe norul tau.
Sper ca atunci cand vei zbura, in minte iti va reveni orasul meu. Va fi atat de recent. Va fi ultimul. Cand o sa te uiti pe geamurile alea minuscule la cer...sa-ti amintesti numai de mine, cu egoismul unui om caruia i s-a interzis sa iubeasca.
Si traim arizi si departe. Sa canti cu mine cand ti-e greu.
Oh, si nimeni nu m-ar mai condamna ca nu m-am uitat in ochii tai. Iar constiinta mea va fi linistita ca ti-am fredonat cantecul de dragoste al fiecarei despartiri in fiecare zi. Ca am picurat "adio" tot timpul cu nerabdare si masochism.
Iar eu voi fi si mai fericita ca mi-ai raspuns la telefon si am auzit cum aruncai zaruri. Voi trai cu asta...ca si cu o condamnare..
