I-am zambit. Era cel mai sincer zambet dintre lacrimi pe care il puteam oferi. Daca eram proasta ce?
-Promite-mi.
-N-am sa-ti spun nimic. Imi lipseste prea tare.
-Cine?!Gasca ce esti!Tie iti e drag orice om de pe strada si sari de gatul lor avida de iubire, te agati ca o maimuta, apoi treci mai departe. Spre altii. Altii ca ei. Ce doare cel mai tare?
-Inocenta. Atunci cand o vad fug. Ma ascund in dulap si plang acolo zile intregi. Cum ai vrea sa intinzi mainile, sa atingi, sa incurajezi, sa plangi, sa oferi, sa ucizi din prea multa iubire. Sa-ti retragi mainile pline de sange, iar el?! El sa zaca cu ochii intredeschisi, zambind molatec si dulce. Suferind. Murind sub ochii mei calmi. Atunci abia am sa-l pot saruta ca sa plece linistit spre Lumea lui de care tot vorbeste oamenilor.
-Si chiar crezi ca te va saruta inapoi?
La asta nu m-am gandit niciodata. Am ramas impietrita. Chipul lui atat de masliniu se facea alb deodata, apoi devenea la loc masliniu zapacindu-mi simtirea. Parul lui trecea de la roscat la verde la galben spalacit si devenea la loc negru ca printr-o rugaciune.
-Ai sa ma iubesti asa? M-a intrebat zambind haotic.
-NU!!!Nu, la naiba, nu!Mori. si l-am impins de pe stanca lasandu-l sa-mi strige numele in agonie. Apoi mi-am luat cafeaua si-am plecat.
