Noptile sunt un calvar

Dar diminetile sunt cele mai frumoase. Mananc ciocolata pe biscuiti imbracata in puloverul lui tata si e cinci 38. Sunt treaza de la 3 treizeci, dar nu-mi pasa. E duminica. DUMInica. Am fost nelinistita, drept sa-ti spun. Nu am mai visat. Am avut doar impresia ca oameni foarte grasi, cu chelie intra in dormitorul meu. Mi-era frica. Apoi am plecat sa beau apa. M-am foit, am citit un pic, am ascultat muzica pe balcon, m-am bagat in pat la loc, am inceput sa citesc poeziile de seara si m-a busit plansu`. Asa am hotarat sa ma duc jos si sa pap ciocolata ca sa-mi vindec depresia.
Mai sunt cateva ore, copila proasta. Gata. Doar cateva.

Azi e a cincea duminica din luna. Ultima din mai. Asa se duce si luna mea preferata. A cincea luna. A cincea duminica.

Am un sentiment de amor conjugal. Ma simt linistita. Nu fericita. Nu pot fi fericita. Dar am o liniste interioara nemaintalnita.

Si stiu de ce nu am putut dormi:n-am scris poezia de seara.

Imi e dor

Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!la dracul, intoarce-te mai repede ca simt ca nu mai pot trai daca nu vii. Am dormit o gramada, o gramada, dar tot ma trezesc si ma lovesc de absenta ta ca de un cui batut langa bat. As vrea sa hibernez pana vii. Sa dorm numai, sa visez. Azi noapte a fost ciudat. Am visat ca eram mireasa si aveam o rochie cu volane, ca dansam impreuna pe jos un soi de dans contemporan-poate pentru ca m-am uitat la Dansez pentru tine inainte de culcare. Eram la Buzau acolo unde verisoara mea a facut nunta-am o fixatie pentru locul ala, desi n-am participat efectiv la nunta, doar am stat afara cu febra 40, gandindu-ma departe in timp ce liliecii zburau deasupra mea. Nu pot sa uit nici dimineata, racoarea, ultimul dans, imi era asa de somn, dormisem in patul conjugal al verisoarei mele imbracata in rochia mea cu crinolina. N-am prins buchetul. Aveam 11 ani. Abia imi venise ciclul. Cum era sa ma marit asa tanara? Dar azi-noapte in vis m-am casatorit cu tine, in locul cel mai dulce de pe planeta. De nimeni nu-mi amintesc asa pregnant. Erai doar tu si muzica.
Dimineata m-ai trezit, ce faci piticul meu, dormi, uite dorm, te visam, visam ca suntem impreuna, ca in sfarsit putem ramane impreuna mereu, pana in momentul cand m-ai trezit la realitate, iar rochia mea cu volane s-a dizolvat, pana si pantofii mei de balerina au disparut in tonul vocii tale vioaie. Esti pe meleaguri straine, a? Suntem la mile distanta si asta te face atat de fericit, atat de fericit! Iar eu devin brusc atat de somnoroasa, dorm intruna. Dorm de dor. Atat. Nu te pot recupera, niciodata o sambata nu a durat atat de mult, dar stai linistit, maine ma duc acasa, acasa la mine, am sa-mi spal parul, am sa-mi pun o pijama roz si scurta si am sa ma indrept din nou spre vise ca spre o moarte sigura, incantatoare. Mai ai doua zboruri si se vor face cincizeci si ceva, doar esti lebada. Una pe care o iubesc.

Poem de seara

E la el acum.

Timp, nu fi hain

Iubitul meu, ia un loc pe canapea
Printre riduri, peste ani,
Noi ramanem doi pustani.

Impacheteaza, Luiza, impacheteaza, nu e timp de plans. Azi am sa spun despre trecut:

A doua zi am implinit 14 ani. Am pasit aici cu optimism si curaj, cu siguranta ca nimic rau nu mi se va intampla, ca nu-mi va mai fi frig niciodata. Am luat autobuzul prima data cu lacrimi in ochi pentru ca mi se parea ca oamenii miroseau urat tare. M-am obisnuit, cu timpul. Ma inscrisesem la patru ateliere la palatul copiilor si nu m-am tinut de niciunul, ca de obicei. Sunt Luiza, ce naiba? Am invatat sa brodez un "A", un a de la Atat.

Mai departe, am urat locul asta. Mi se parea ca autobuzele miros din ce in ce mai rau, ca nu pot sa dorm din cauza zgomotolui, ca mi-e frig. Tot mai frig. Am lipit poze pe pereti. Multe poze. M-am taiat in timp ce despachetam. Dar nu aveam un plasture:poate era intr-o cutie, dar nu-l gaseam oricum.

M-am indragostit. De mai mult de o mie de ori. Nu am iubit, nu pana acum. Am spus intotdeauna "acasa" cand am venit aici, desi am stiut ca nici macar o aschie din podea nu-mi apartine.

Am trait aici mare parte din adolescenta mea. Cu pepeni, cu saruturi, cu autobuzul 35, cu vecinul meu cu mustata care ma saruta mereu cand ma vede, cu scrieri, cu carti uitate pe noptiera, cu tigari stinse in pervaz, cu zile de nastere cu multa ciocolata, cu vesti bune sau rele, cu melodii, cu cei trei nori de pe perete, cu lacrimi, cu poza cu Martin pe care am s-o las aici, cu post-it-uri si actorii mei preferati, cu zdranganeli de chitara si radio, cu promisiuni, cu certuri si desene, cu "imi iau bagajul si plec la tata", cu dezordine, multa dezordine pe care o iubesc.

Acum vad lucrurile impachetate. Vrafuri, vrafuri ca in ziua cand tocmai ne mutasem. Imi vad amintirile in alte cutii. Numai eu le vad. Calc pe parchet si iubesc cum scartaie, ma uit pe geam si iubesc pana si firul de iarba care creste in crapatura din asfalt. Aici imi las libertatea cu un ultim suspin. Ma uit in dulapul de cesti si e gol. Atat de gol cu "A", A-ul acela pe care l-am brodat pentru prima data. Mai am doua nopti aici si le numar ca pe un inevitabil. Numar intruna. Cutii si ore si iubiri si lacrimi.

Plang acum cand scriu. Ma zgudui, pentru ca sunt Luiza si Luiza plange mereu la final.

Le onde

Unde te duci, m-a intrebat cu ochii mari, bine ca nu are ochi albastri, m-am gandit, ochii caprui sunt mai calzi, iar raspunsul meu putea veni mai usor,mai sigur, ma duc acasa, i-am raspuns dintr-o suflare, acasa, m-a intrebat, cum de te duci cand tu nu ai casa si esti vesnic pe drumuri carand dupa tine o valiza goala in care oamenii iti lasa secretele lor, iar tu o tii inchisa mereu, ca pe o cutie a Pandorei atunci cand geme de plina ce este, as vrea sa nu mai tusesti si sa ramai cu mine in ziua asta fara soare pentru ca atunci cand nu e soare nu e niciun apus, haide, nu mai scrie scrisori, lasa-le sa se mistuie in focul asta, cum as putea sa inchei, l-am intrebat, cum as putea sa inchei aceasta cursivitate poticnita sa o reduc la un metatext despre tot ce am scris pana acum, spune-mi cum si am sa te las sa ma iubesti fara durere.

Despre realitate

n-am sa scriu nimic despre asta. nu ma intereseaza.

Ploaie in mai

Tin sa mentionez ca blogul asta nu a devenit brusc un jurnal, dar trebuie sa spun ce am simtit astazi. Cum am plans intruna din cauza Doamnei si licornului ei, cum l-am regasit pe Bebe in Nicolas, apoi l-am pierdut cand am inchis cartea. Am simtit ca nu o sa-l mai regasesc vreodata. Ca paginile alea, asezandu-se una peste alta, mi-au strivit pe veci amintirea lui, ca Alienor eram eu, fetita oarba, orbita de atata dragoste, cu burta la gura si daruindu-se unui strain numai ca sa scape de altii care miros a oaie.

Apoi i-am auzit vocea si toate celulele mele urlande s-au bucurat ca nu a ramas in ghiozdanul meu, in paginile unei carti pe care varsasem cola in graba. Ce faci, unde te duci. A, acasa? Ce simpatic. A, da!Ma simt mult mai bine, am mancat ceva. Frematam de bucurie ca-l pot auzi si ca inchipuirile mele haotice nu au niciun effect in viata reala.

As vrea, totusi, sa-i spun mai multe despre ce simt, sa ma cunoasca mai bine. Sa stie cum am visat ca locuiam intr-o camaruta joasa, cu peretii albastri si murdari, parca vopsiti de un tigan spoitor si ma imbolnavisem de TBC, scuipam sange intruna. Tot visul am scuipat sange si tipam sa merg la spital, dar nimeni nu ma asculta, iar eu plangeam mereu ca intr-un film de groaza. Sange si lacrimi. Vrei sa vezi unde o sa locuiesti? Nu, la dracul, iubesc locul asta si fiecare clipa pe care i-am daruit-o, iubesc Vestul, iubesc iubesc iubesc. Nu ii lasa sa ma ia de aici si sa ma duca intr-un loc cu tei si visini, un loc de meditatie si liniste. Nu vreau. Iubesc drumul si ploaia si teii de pe strada asta. Si Vestul are tei.

Acum lasa-ma sa plang. Sa plang odata cu cerul. Un fel de plans dezastru natural, in care altii isi tin o umbrela deasupra capului sa nu ii ud.

Lasa-ma sa plang, elibereaza-ma de scris.