Te iubesc?!

Pentru prima data am simtit ca nu am ajutor, ca trupul si reactiile mele nu se potriveau cu personalitatea mea, cu INTERIORUL. M-am simtit mica si desculta-de parca neantul urma sa ma inghita, dar tragea de timp. Incercam sa ma bucur. Imi reusea cumva...Am simtit ca ma descompun in milioane de particule neasortate, iar tot ce scriam de zor era numai rodul a ceea ce scrisesem inainte. Urma sa uit asta, mereu uitam, se contopeau cuvintele mele ca niste vechi urme pe nisip.
Cuvintele mele, am spus cu oarecare mandrie, sunt o mediocra...In gandurile mele, sunt cineva mare. Cineva capabil de orice, dar in realitate nu sunt nimic. Un bob de orez, printre altele. O misionara nedefinita pe care o pufneste rasul in lectii, o copila desculta cu un iubit care se stramba la ea si-i spune ca trage de timp. Vreau sa stiu de ce esti asa de mare, i-am spus. Atunci a fost momentul ala de om plictisit, cu prea multe griji, asa de multe ca nu s-a putut gandi la ce am simtit atunci. Dar ce conteaza sentimentele mele naive?! Sunt doar iubita lui, indatoririle mele sunt altele, nu sa-l fac pe el sa-mi faca introspectie si sa descopere, ce? Starea mea de veche, vesnic agitata, nelinistita, fara niciun scop, afara de ala de a scapa de mediocritate-lucru care ma afunda si mai rau in starea asta. Subconstientul meu-plin de fostele lui prietene, de strabunicul meu mort, de verisoara mea amuzanta, de prietena mea care se voia cea mai buna, de el-stergandu-se cu un prosop roz dupa dus, de mama mea certandu-ma la noua ani, de invatatoarea mea cu venele de la limba taiate, de tatal meu preferat care nici nu e al meu, dar e o poveste lunga. Inconstientul individual-rama, gandac, omida, palarie, toporas, lalea, crin de august. Inconstientul colectiv-Dumnezeu, probabil si altii, dar Dumnezeu, introspectia nu dureaza asa mult pana la sfarsit, pana sa vezi miezul, doctrina profunda a gandirii mele bolnave.

Asa mult imi place sa ma numesc "desculta", asa cum m-a numit el cand mi-a justificat piticenia. Asa e personalitatea mea. Interiorul meu. Fara fite de prost gust. Fara pantofi cu toc inalt. De o simplitate, aproape trista,dar pe care numai eu o pot intelege. Sunt desculta, am soptit istovita in timp ce-l vedeam cum pleaca. Trebuia sa scriu, era o nevoie. Trebuia sa scriu cum am sperat sa se intoarca la mine si sa ma iubeasca, sa-mi spuna ca ma iubeste, aveam atata nevoie sa aud asta. Dar usa de la intrare s-a trantit si gata. Era dus. Puteam sa-mi imaginez cum mergea pe strada cu capul usor aplecat, cu nasturii de la camasa usor desfacuti si cu un zambet usor nepotrivit. Cum aluneca de-a dreptul pe strada mea in forma de deal fara sa priveasca decat la pantofii lui facuti perfect. Am simtit ca ar trebui sa ma identific in memoria lui cu un nume propriu, cu o strada proprie, cu o adresa, cu o familie. Ca sunt asa, decat o ceata, si nu conteaza de-s eu sau alta. Am vrut sa-i zic, eu nu am caini aici, am pisici!Niciodata nu o sa pleci de la mine cu paltonul plin de fire albicioase. O sa fii curat, pentru ca eu insami sunt curata, pe dinafara, interiorul meu musteste de ura pentru trecutul tau, de parca ai vreo vina ca nu m-ai cunoscut de dinainte. Dar cuvintele mi-au inghetat pe buze. Niciodata nu o sa am curajul sa-i zic toate astea. Nici macar te iubesc, desi am nevoie de el.

Ma agat de viata

Nu scriu asta pentru ca mi-e dor, m-am saturat numai sa fiu aia mica si proasta care crede orice. Nu imi e dor acum. Am inima plina, pot sa scriu. E ca si atunci cand poti sa dormi pentru ca esti satul, pentru ca ai mancat asa mult ca ti s-a facut somn. 

As vrea sa imortalizez seara de ieri. Mi-a placut. Am dansat in ploaie, m-am udat pana la piele si am zambit in timp ce tremuram. "Poate te doare capul si de la frig" mi-a zis cineva. Dar nu de la frig ma durea. Nici de la geamul deschis din autobuz. Nici din cauza soferului care oprise autobuzul cu o statie inainte de a mea ca sa fumeze. Nici din cauza norilor risipiti. Sau Apocalipsei inchipuite. Ma durea capul din cauza omului pe care il iubesc. Am spus "iubesc"? Ce cuvant!Ar trebui sa fie interzis. Pana si sintagma "omul pe care il iubesc" imi provoaca dureri de cap acute. Suna asa banal. Acel "om" este mai degraba o armonie de oase, capilare, carne care imi provoaca atata placere cand il vad. Numai cand il vad. Pot sa-l si ating, pentru ca e al meu, dar asta ar provoca scantei universale. El ma supara cateodata si eu ma lupt cu el fara niciun rezultat. Ma lupt si plang in spatele monitorului, pe balcon, in patul meu, pe cartea preferata. Apoi ma impaca pentru ca asta e motivul pentru care se lupta si el cu mine-si ma raneste. Ma raneste asa de rau fara sa-si dea seama macar, apoi imi zice cateva cuvinte dragute pe care le cred, le cred cu toata inima pentru ca inima mea-cea bolnava-e setata sa-l creada pe el. Dar nu pentru ca ar fi credibil, nu! Doar pentru ca eu fara el nu as mai exista, iar asta NU e o dragalasenie telenovelistica. Iar eu vreau sa exist. Ma agat de viata. 

Ce?

Pot sa fac o pirueta? Piruetele sunt benefice, iar eu sunt cel mai ciudat om pe care l-ai vazut. Pana acum nu am scris. M-am uitat la tastatura cu o oarecare greata matinala, dar acum pot. Si scriu repede, cu amandoua mainile, cu sufletul, cu gura...Am atatea sa-ti povestesc, dar eu am sa tac pentru ca nu mai are sens. Cuvintele nu mai au logica. Nu vreau cuvinte. Ele nu fac decat sa desparta, sa arunce, sa judece, sa certe. Cuvintele sunt urate. Feriti-ma de ele si feriti-va si voi. Nu aduc fericire. Cine-s eu sa spun asta? Pana acum le adoram, am zis ca nu as putea trai fara ele. Dar asa e, nu as putea trai fara ele, ma ranesc ingrozitor, imi vine sa le arunc in primul tomberon, dar daca intr-o dimineata m-as trezi in imposibilitatea de a mai zice vreun lucru, as intra in panica. Stiu, sunt multe lucruri ingrozitoare pe care le spun, dar cum as mai putea rosti "te iubesc" daca as ramane fara grai? 
Cum as putea trai eu fara glas? As fi decat un animal, iti spun eu. As manca, as dormi, nu as spune nimic si eventual m-as imperechea la inceput de toamna-ca si caprele. 
Dar glasul face diferenta. Intre oameni si animale. Intre a fi si a nu fi. Ce filosofie incantatoare, ar trebui sa ma las. Simteam nevoia sa spun ceva.