Era inevitabil sa ma gandesc la ea. Chiar si atunci pe munte, in zapada pana la glezne. O visam, intrasem in hipotermie, nu stiu. Mergeam fara adresa, mergeam la intamplare, din cafenea in cafenea, cateodata imi trecea durerea si puteam sa rad la ei, sa-i admir, dar ma gandeam tot la ea, cum ar fi sa mor in intinsul asta alb, sa mi se opreasca inima, sa nu mai pot merge mai departe, ea o sa-l ia pe iubitul meu care nu stiu daca mi-a apartinut vreodata cu adevarat si atunci cu atat mai putin, cum ar fi sa mor si ea sa vina imbracata in Rebecca sa-i zica e bine,gata,s-a terminat,acum poti veni cu mine,sa ma saruti,sa-mi dai jos ochelarii atunci cand ne iubim. Eu n-am avut niciodata ochelari. Eu am apendicita,poate o sa mor,poate nu. Mortii nu simt durerea. Nu-i lasati sa ma chinuie. Daca paralizez, patiti-i sa ma omoare, am sa va fiu recunoscatoare mereu. Atunci nu am sa iubesc, nu am sa iubesc pe nimeni. Mi-e teama,dar nu teama de durere,teama de a nu mai simti nimic niciodata, de a auzi voci si a nu le intelege, de a fi atinsa si a nu dori mai mult. Mi-e teama de o asemenea viata, sa le spuneti sa ma omoare. Vreau sa mor sau sa ma trezesc pe picioarele mele, sa merg, mereu am vrut sa merg, sa merg intruna, nu-i lasati sa-mi ia asta niciodata.
Imi iubesc logodnicul si viata. Atat. Insa iubirea pentru el face ca iubirea pentru viata sa paleasca.
