marți, 23 iulie 2019

it’s our spot, he told me, and for a moment, just for a moment I could see for myself all the spots that I ever thought I had, all the places that I thought I belonged, the familiarity, the safety, the separation, the loss. it’s not our spot, we have nothing, we are nothing but ashes and oblivion but we keep getting lost in each other with stubbornness like we are going to win this absurd game, like we are going to survive it. it’s not our spot, I say out loud and he looks at me aggressively, don’t say that, never say that. the whole world is our spot. now don’t say anything, lay down, I am going to show you the world and I do so, I listen to him because I know he will, the whole world is in his eyes, every day a different color, every day more intense. I feel small in his hands, he takes me and throws me and I am lost in now and nowhere, it hurts, but he won’t stop, don’t stop, I beg him, never stop, I gasp for air but then I know I don’t need it, I could just dissolve in this second, never wake up from it, his arms could be my grave, my heart could stop beating as he goes deeper and the night grows darker. Deeper, I beg him and he listens, the whole Heaven listens and closes its gates for me. I had enough of Heaven in the world of his eyes.

vineri, 19 iulie 2019

când mi-am dat la o parte coaja de pe răni am văzut o piele roz și netedă, o “piele nouă” cum îi zicea mama când eram copil și îmi juleam genunchii. Broboane mici de sânge se adunau sub pielea nouă ca un colier morbid și eu priveam doar ca și cum nu aș fi eu, ca și cum corpul ăsta nu mi-ar aparține. Mamă, mă doare. Apa curge și îmi spală rănile, totul e o rană, o vânătaie, un chin. Mamă, mi-e sete, sunt zdrobită și singură. În jurul pielii celei noi apare un cerc roșu și tumefiat. Miroase a iarba proaspăt cosită, a soare, a cabană, a vacanță, a sex. Mâinile lui au și ele răni, dar nu de la mine, mamă, eu nu l-am rănit niciodată, îl prind în schimb, îl mângâi, îmi încâlcesc degetele în părul lui nici șaten nici blond, îl las să plece, apoi alerg dupa el, alerg înapoi la el, chiar daca mă arde și mă sufocă și mușcă din mine. Nu am vrut niciodată să ajung aici, mă uit în urmă cu ciudă la mine și la tot ce mi-am dorit, tot ce am jucat, ce am pierdut, totul a făcut să mă găsesc aici acum. Soarele arde, mâinile lui sunt peste tot, la fel ca și buzele lui, tremur și aproape plâng de extaz și de durere și de dor. Tot ce am simțit vreodată mă învăluie ca o pătură grea și prea caldă, l-aș striga pe nume, dar el nu e singur, în el sunt toți pe care i-am iubit vreodată, în care am crezut, care m-au lăsat și de lângă care am fugit. Timpul stă în loc. Tic-Tac. Îmi odihnesc capul pe umărul lui drept și gem încet. Taci, șșșșș, îmi spune și mă leagănă. Sunt iar un copil în mâinile lui pline de răni. În pelvis am o durere absurdă de care țin cu tot ce am. Secundele se topesc sub soarele crunt. E iulie, e noapte, e septembrie, e frig, burnițează și e secetă, mi-e cald și mi-e frig, mi-e dor și sunt sătulă, mi-a ajuns și mai vreau. Mai vreau.

joi, 19 noiembrie 2015

Aceasta durere nu-mi apartine, dar o iau totusi. O ingrop in pieptul meu si o las sa creasca langa alte dureri tot ale mele, langa alte clipe pe care le-am ratat sau la care nu am ajuns niciodata. E greu sa simti durere la mana a doua, nici nu o poti plange cum se cuvine, nici nu o poti impartasi. Isi face culcus ca o buruiana tacuta de care nu poti si nu vrei sa te descotorosesti.

joi, 22 octombrie 2015

Fata!

ma gandesc la tine cand ma imbuib cu tortellini, lasagna si pizzz. ma gandesc la tine cand adorm in cinematograf si o floricica de porumb isi face loc pe langa trahee mea. ma gandesc la tine de fiecare data cand vad cate o studenta cu parul negru - desi asta nu se intampla prea des pe aici pe sus, pe la noi. ma gandesc la tine cand ascult Ramzzotti in magazinul non-stop si incep sa ma legan si sa fredonez. te iau mereu cu mine. esti in pielea mea sub  pielea mea,  in jumatatea mea de creier, jumatatea mea de suflet. nici daca vreau nu pot sa te dau afara si am incercat de cateva ori bune. acum nu mai vreau. nici nu ma intereseaza ca noi facem rau universului sau ca o sa taram cadavre prin sufragerie si o sa le ingropam in peretele zugravului. nu-mi pasa pentru ca o sa fim impreuna, o sa avem pisici si cactusi si o sa murim impreuna dezamagite in dragoste si cu parul mov.

marți, 29 septembrie 2015

Pentru Diana, cu drag

Diana e inca o fetita. E slabuta, inalta, stie multe, dar nu e inca pe deplin femeie. Diana are doi copii si ii iubeste mai mult decat orice. Ii tine la piept, dar lasa pe ceilalti sa-i admire in voie. Sunt frumosi si jucausi, dar Diana nu apreciaza mereu asta. Le spune sa fie "cuminti", dar ochii ei sclipesc de drag cand vad cata energie au amandoi.
Diana lucreaza neincetat. Are mainile rosii de la ghips si ochii rosii de la oboseala. Cateodata are insomnii pentru ca se gandeste cum sa rezolve problemele altora. Rar, foarte rar Diana se gandeste la sufletul ei.

Cand am vazut-o la bazar stand picior peste picior mi-am dat seama cat o iubesc pe Diana. Se odihnea in fata formelor de tot soiul pe care le modelase chiar ea. Cu mainile ei de fetita.

miercuri, 16 septembrie 2015

Mama 2

Mi-as dori sa fi ramas mai mult langa mama. Sa ma astepte cu mancare calda si rufe care miros a detergent si a frig. Mi-as dori sa fi fost altfel calatoria noastra in lume, mai putin zbuciumata, cu mai putine secrete. Mi-as dori sa fi avut o viata plictisitoare amandoua intr-o casuta doar a noastra si sa vorbim in fata unui ceai aburind vineri seara.
Dar noi am plecat si am inchis multe usi in urma noastra, am fost ranite si etichetate gresit. Am carat mobila, sentimente aiurea pentru oameni gresiti, tacamuri si farfurii, electrocasnice pline de gandaci. 
Mama nu a vrut niciodata sa vorbesc despre gandaci in fata altora. Se ingrijea sa cumpere otravuri care mai de care mai groaznice pe care le planta in colturile bucatariei si se declara "exasperata" si "toropita de oboseala". Nici cand vorbeam de muste nu se simtea in apele ei. Nu ii placea sa povestesc de ele altor oameni. Mama nu povestea de gandaci si de muste, doar de lapte si miere. Ne impingeam nenorocul si grijile sub pat si ne aparam de potopul de judecati din partea celorlalti. Cu timpul, am inceput sa ne ascundem nenorocul una de alta si atunci nu am mai luptat una pentru alta, ci am devenit un fel de dusmani care-si declarau razboi constant. 

Nu am trait o viata plictisitoare cu mama, ci cea mai tumultoasa parte din viata mea de pana acum. Cateodata, cand zac in pijamale, plina de lacrimi si muci, ma gandesc ca mi-ar prinde bine O Mama. Una din alea care sa-mi spuna cat de frumoasa sunt si tanara si cat de multe pot face in viata. Una care sa-mi spuna ca ma va iubi orice as deveni inclusiv asistent medical sau social.

Ma uit cu invidie la altii si la mamele lor. Poate si mama face la fel. Ma gandesc cum am fi fost noi daca as fi venit cu bagajul de la facultate plin de  haine murdare si carti si mama le-ar fi sortat si ar fi fost mandra de mine. Ar fi fost oare mandra de mine atunci? 

marți, 21 iulie 2015

Mama

Sa nu incepi o carte in aceeasi zi in care ai terminat alta. Asa mi-a zis mama dupa ce am citit ultimul cuvant din "Vrajitorul din Oz" si mi-a facut o poza. Mama nu-mi spunea multe chestii din astea de duh, era prea ocupata ca sa mai fie si artista, bașca detesta artistele si femeile care aveau voce de "femeiuști". N-am intrebat-o niciodata de ce crede ca ar trebui sa aiba femeile vocea, nici cum ai putea sa judeci atat de aspru pe cineva pe care doar l-ai auzit intr-un telefon. Mai tarziu am aflat ca si eu sunt "mîțîită". Nu m-am întristat, probabil aveam sa ajung si eu "femeiusca" odata. Bine ca nu m-a ocolit faza asta a vietii, Doamne fereste sa raman mereu copil, cu suc de fructe de padure pe barba si pe haine si guma de mestecat in par. E inadmisibil sa traiesti o asa existenta nepasatoare si fericita o viata intreaga, trebui3, deci, sa torni cu diplome si copii si "realizari". Bine, Mama n-a crezut asta din totdeauna! A fost si ea copil cu guma in par, cu strampii adunati la glezne. Avea griji, nu se pune problema! Separa cu constiinciozitate caietele de sosete si lenjerie intima, apoi le indesa ordonat in acelasi sertar. Mai si citea mama, dormea cu "Morcoveata" sub perna ca sa-i intre cuvintele prin osmoza in cap. Apoi l-a gasit pe tata - sau tata pe ea? Si s-au apucat sa faca asa cum fac oamenii mari, mancare si copii si ordine in farfurii si haine.

sâmbătă, 2 mai 2015

Tata - partea I

Tăind roşii cu sufletul la gură, într-o bucătărie mică, întunecată şi fără geamuri. Aşa îl aşteptăm eu pe tată în fiecare seară. Tăiam roşia în jumătate, apoi jumătatea în altă jumătate şi tot aşa până îmi ajungea cuţitul la degete şi tatăl meu nu mai apărea. Scoteam farfuriile şi le clăteam, apoi le aşezam pe masă pentru noi trei, câteodată patru, când Mica avea de chef de cinat cu noi. Puneam şi tacâmuri şi şerveţele pe care Mica mă invatatase să le împăturesc în stil origami. În tot timpul ăsta invetam jocuri în cap, personaje, lucruri pe care aveam să i le spun şi-mi epuizăm toate resursele mentale, apoi mă rugăm să nu fie obosit, stresat, supărat, să nu aibă vreo licitaţie. Câteodată era vesel şi zâmbea în colţul gurii exact că tatăl lui. Ştiam că ăla, ăla de acolo e zâmbetul lui cel adevărat şi oricare altul era de rău. Alteori era transpirat şi obosit, îşi dădea jos pantofii şi stătea un milion de ani în baie, apoi ieşea numai că mama să-i reproşeze chestii, să-i dea o palmă şi să-i arunce cu verighetă în nas. A meritat, ce pot să spun. Devenea supărat şi citea lista cu lucruri "rele" pe care le făceam în timpul zilei: nu am ieşit din baie la timp, nu am închis ochii când a trebuit să dorm după-amiază, nu am vrut să iau bluza aia galbenă şi groasă când ieşeam la plimbare. Pentru fiecare primeam câte o palmă. Peste ochi, adică. Îmi spunea că e ok, că merit. Că e nevoit să facă asta că eu să ajung bine. L-am iubit pe tată cu toată inima şi încă îl iubesc. Câteodată cu rezerve. Alteori cu jumătate de inima. De cele mai multe ori, cerşind atenţie că un copil.

Îmi spunea că nu avea bani şi d-aia nu îşi dorea lucruri pe care le aveau alţii. Eu îmi doream. O jucărie de la McDonalds, un urs de plus, patine cu rotile. Dar cel mai mult mi-am dorit fericire. În mod ironic am sfârşit în cea mai fericită ţară din Europa. Probabil Dumnezeu ia foarte literal ceea ce un om îşi doreşte.


Acum îmi doresc tot fericire. Iar toţi mă întreabă şocaţi: DE CE?! Sunt bine, am tot ce îmi doresc. Am un iubit inginer care câteodată vine acasă zâmbind ştrengăreşte, alteori obosit şi transpirat, dar nu mă pocneşte niciodată - poate doar la cerere :P Am o bicicletă şi Broscuţa mea de pluş. Am posibilitatea să studiez şi să "ajung bine", dar tot în mod ironic, psihologul meu spune că printre lucrurile care mă ţin din a ajunge bine se numără şi palmele date de tata cu cea mai bună intenţie.

sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Noi, copiii

-Luuuisa...*o grămadă de cuvinte spuse rapid intr-o limba straina*. Asa vorbeam noi la inceput cu maini si picioare, vorbeam din tot sufletul, din toata inima, ne chinuiam, nu inteleageam nimic, apoi o luam de la capat si pana la urma sfarseam prin a manca inghetata toti trei-cu gura plina de inghetata cine are nevoie de comunicare?
Asta vara am alergat desculte prin Copenhaga. Eu cu ea. Cu hainele ude de la fantana arteziana din parc si cu sandalele intr-o mana. Pe drum am baut lapte cu ciocolata, apoi acasa am tras jaluzelele si ne-am uitat la desene animate. Eram imbracate doar in lenjerie intima si ne faceam una alteia sandwich-uri cu miere (pana la urma am sfarsit prin a manca miere direct din borcan cu degetele).
Cu el a durat mai mult pana sa ajungem undeva. Imi desena cu degetele prin aer cand voia sa-mi spuna ceva. Nu intelegeam, asa ca de frustrare am inceput sa invat sarbeste. Si asa vorbim noi in cuvinte spuse tare si apasat de parca am fi surzi. Cateodata ne intoarcem la vorbitul cu mainile si inimile, desi nu mai e necesar deloc...cred ca doar de dor.
Si cate papusi am pieptanat si am imbinat si lego, am citit reviste cu printese si m-am jucat piticot.
Ei spun:
-Trebam da igram..
Asa incepe orice joaca. Iar ei ma escaladeaza de parca as fi o Himalaya mai mica si se arunca tipand de pe umerii mei, chicotesc si alearga si spun cuvinte aleatorii in limba mea. Iar ei nu stiu cat ma unge la suflet sa-mi aud limba pe buzele lor.
Asa sunt ei. Asa suntem noi. Trei copii, de mana cu media de varsta aproximativ 12.

duminică, 23 noiembrie 2014

Wanna fight?



Esti fericita? ma intreaba cateodata cand ne gaseste seara prin cate o cafenea nordica. Imi pun rapid zambetul si-i raspund cu un entuziam la limita ca da, totul e bine, cateodata e greu, stii mi-e dor de poezii si de soare, mi-e dor sa lupt cu viata, sa dau cu pumnii si cu vorbele, sa urlu de durere si de indignare, apoi sa ma resemnez ca un copil pedepsit si sa stau cu orele in coltul meu pe cojile mele de  nuca. Apoi il vad cum trasaturile i se inaspresc si ma acuza ca nu-mi place aici, ca ma prefac, imi da jos pe rand toate mastile si le calca in picioare una cata una, iar eu, goala si trista incep sa plang in fata lui deznadajduita si singura, apoi imi suflu nasul intr-un servetel de pe masa si-mi cer scuze. Nu, nu e ce crezi, imi place aici, imi place ... repet cu voce tare asta de vreo suta de ori pana cand in capul meu rasare vreo idee de ce imi place. Ce? Păi, intunericul imi place si vantul si felul cum sunt respinsa din prima pentru fel de fel de motive etnice. Imi place sa ma simt singura, de mult nu m-am mai simtit asa singura. Si momentul in care decid eu daca sa spal tigaia de mana sau sa o bag in masina de spalat vase imi place. E asa o tensiune ciudata care se formeaza, un fel de legatura primordiala intre mine si vase si rufe. Intre mine si ce o sa gatesc diseara. Intre mine si sosetele noastre aruncate peste tot. Apoi e limba aceea pe care eu o invat. Cum imi fac cruce in fiecare zi pentru ca ma mai surprinde cate un cuvant la care citesti doar doua litere din cinci si alea balbaite. Ce motive as avea sa nu-mi placa?

Asa incepe orice cearta. Ne intoarcem acasa in tacere, nu ne tinem de mana de parca am fi complet straini. Incepe sa picure si ma bucur in sinea mea ca am haina de ploaie pe mine. In continuare nu vorbim, iar el trage din tigara de parc-ar vrea sa se razbune pe plamani. Eu suspin singura si neconsolata. Cine sa ma consoleze?

Acasa, ma inchid in dormitor si ascult ca o masochista ce sunt, toate piesele care ma fac sa plang. Scriu in jurnal, motai putin. El ciocane si eu ma intreb de ce ciocane in casa lui. Apoi imi aduc aminte cat de trist e sa ceri un pic de casa si un pic de masa si sa nu-ti apartina nimic pe lume. Gandesc toate astea in timp record, apoi il si invit sa intre. In dormitorul lui in care eu ma simt ca o intrusa in momentele alea. Avem o discutie lunga. Apoi inca una. Si asa ne ducem noi zilele noastre nordice si ploioase.

luni, 3 noiembrie 2014

Am vrut sa te insel

Am vrut sa-mi fac alt blog. Stiu. M-am lasat pacalita de cliseele unui nou inceput. Foarte rar mai musc in lucruri de genul, dar acum sunt disperata. Viata mea merge in atatea directii noi, nu stiu pe unde s-o apuc. Da, stiu ca sunt genul care inseala, dar foarte rar imi iau bocceluta si incerc sa-mi cladesc viitorul pe o aventura. Atunci cand incerc, sigur dau paradisul pe un pat gol. Sau pe un pat in care nu dorm nici singura, nici insotita.
Mi-e rau intruna, ba de la inima, ba de ovar sau cap sau nebuneala. Cica iubirea e atunci cand iti tine parul cand vomiti. Eu vomit singura. Ma panichez si ma linistesc singura. Am palpitatii dese si dureroase cu care vorbesc. Imi asigur inima ca vor veni timpuri prielnice pentru noi, stai sa invat limba, stai sa ma apuc de facultate, stai sa traiesc in viitor. Lasa, ii spun, o sa reusim noi amandoua, am crescut impreuna, haide, nu-mi face probleme tocmai acum cand ne intelegeam asa de bine. Mai bine da-mi inca 20 de ani cu tine si iarta-ma ca te-am tradat, ca nu te-am ascultat, ca te-am inselat de n-shpe mii de ori. Se potoleste si pot sa dorm putintel, pot sa ma si trezesc si asta numai ca sa multumesc zeilor. Tuturor zeilor, pe rand sau nu, din toate mitologiile lumii. Pentru ca imi place viata, chiar si atunci cand trag de ea si ea de mine pana cadem estenuate intr-o depresie fara capat. Chiar si atunci cand imi stric eu singura apele, ma auto-pescuiesc, ma usuc, apoi mai lenevesc la soare cateva ore. Nu am nimic de facut, de fapt, dar soarele imi zambeste si-i vad dintii. Mai nou sunt in zona subpolara si port haine cu maneci lungi si-un sal. Arat ca o sotie de sheic, dar nu ma supar. O sotie de sheic nu munceste 8 ore pe zi, are văluri si rochii de matase. Poate si eu sunt una, doar ca eu am blugi si converse si niste sireturi cu beculete albastre.

joi, 29 mai 2014

asta e momentul ala cand arzi. si atat. cand ochii tai ard. si-ti ard si mainile. si adidasii. dar nu iti vine sa-ti muti privirea. e hipnotic. nu-ti vine sa mananci. sau sa bei. nu-ti doresti decat sa te topesti in focul ala mic, dar intens. macar de te-ai topi. dar nu te topesti. doar te parlesti ca un pui la rotisor. si miroase a moarte. si a frig. dar tu te misti doar cat sa arunci betisoare uscate ca si cum le-ai omori inca o data. si blestemi in mai multe limbi, toate dure, toate secrete si sarate. si-ti vine sa arunci toata padurea pe foc numai sa nu se stinga focul ala care te ameteste si te incalzeste si-ti omoara celulele epiteliale una cate una, dar ce-ti pasa? stai acolo. cu fata plina de funingine, cu maini fierbinti si tremurande. acum intelegi de ce nu protejeaza nimeni mediul. intelegi de ce ai arunca vreodata foi de carti si buturugi intregi, toate rude intre ele doar pentru acel moment scurt de voluptate si caldura in care doar privesti focul. si atat. si ai arunca acolo tot. toate cuvintele intelepte care au fost scrise vreodata. toate stirile care au schimbat omenirea. toti copacii prin care respiri. dar ce conteaza plamanii? ce conteaza lectura? 
cand te imbeti de la focul acela mic ce danseaza a moarte..   

joi, 5 iulie 2012

Pace.

Poate nu ai să citeşti niciodată, dar nu mă interesează. Tu ştii mai bine cum e să scrii pentru persoane care nu citesc şi te-ai resemnat. Aşa îmi pari. Resemnat. Cu gândul aiurea. De parcă nimic nu te constrânge, nimic nu te sperie. Iar eu cred din nou în deziluzii aşa cum credeam la 13 ani. Am inhalat prenandez. Ore. Apoi m-am aşezat pe pat şi mi s-a părut că Heliade Rădulescu a avut dreptate. Şi poate că petele de var au fost pe pantalonii tăi din cauza imaginaţiei mele sporite de drogul ăsta ieftin. A avut dreptate. Dar eu nu mai ştiu niciun vers din "Sburătorul", te las pe tine să ţii minte, eu nu ţin minte nimic niciodată, cu atât mai puţin ora la care trebuie să vin la muncă, numărul de ţigări fumate într-o zi, numărul orelor în care n-am fumat nimic, vârsta...Vârsta?! Ştiu vârsta mea. Am aproape optsprezece ani şi ar fi trebuit să mă nasc băiat. Cu siguranţă nu aş fi fost un caz de judecat cu pistolul apăsat pe tâmplă, un caz cu inel la deget în orice caz. Băieţii nu au inele, d-asta când mă uit la mâna Claudiei mă asigur că e fată şi respir uşurată. Iar eu n-aş fi purtat...nu...poate nici nu aş fi cerut pe nimeni niciodată. 
Dar aşa sunt o fată. Iar ei mă judecă, cică ar trebui să am principii după care să mă ghidez, spun da da da, sigur, o să mi le fac la rezoluţiile de anul viitor. Apoi pleacă, la fel de repede cum închizi un tab la Google Chrome. Şi zic asta ca să-ţi câştig simpatia, deşi nu merge aşa, am învăţat de mică, dar mereu pic în propriile capcane. 

miercuri, 23 mai 2012

Migrena


Nu stiu ce se intampla de ma doare capul asa de tare, poate fi de la inima, cine stie, mi-a spus stand culcat, puteam sa simt picioarele lui congelate peste picioarele mele fierbinti, ti-e frig, i-am soptit, nu, nu, e din cauza geamului deschis, picioarele mele se racesc fara ca eu sa simt ceva, sunt imun, esti asa un poet minunat de siropos cand imi scrii, dar asa un marlan cand ne intalnim fata in fata, poate asta e motivul pentru care te caut atat de inflacarata, caut rima din tine si cand colo gasesc pe unul care tace, tace pur si simplu, iar cand vorbeste imi spune ca ma vrea "shukara"-eventual cu parul cret, ti-am zis cat urasc pe Alba-ca-Zapada, nu?-sau sa stau mai dreapta, asta inseamna ca nu ma iubesti deloc, ca o cauti pe afurisita de fosta ta prietena bruneta in blonda mea prezenta, ceea ce, scumpul meu, e o greseala capitala, eu sunt Luiza, imi pare bine de cunostiinta, iubesc picioarele tale cvasi-paroase si parul meu nu e nici pe departe cret sau negru, ai inteles, da, mi-a zis, dar ma doare capul in continuare si ma gandesc sa te parasesc pentru ca pici prea des pe ganduri.

Să nu-ţi uiţi şerveţelele de pe noptieră,a zis,apoi a continuat să se îmbrace repede.Eram obişnuită cu mişcările lui,mereu egale,rapide,dar nu în grabă,fie că se spăla pe dinţi sau făcea dragoste şi de fiecare dată mă rugam să mă plictisesc de el,să-l las,să mă înghită noaptea şi să-i uit numele,dar mereu nimeream tot la uşa lui şi mă întrebam ce caut acolo,de ce îmi deschide tot el,de ce nu se mută să-i pierd urma.Mă întrebam ce iubeam cel mai mult la el sau măcar ce iubeam,dar mă trezeam realizând că nu iubeam de fapt nimic.Momentele de tandreţe erau scurte ca şi cum ar fi vrut să le piardă,să le muşamalizeze,să uite de ele.Apoi dispărea de lângă mine,de multe ori fără să mă privească în ochi,dispărea să se uite pe geam,momente care îmi săpau o ură adâncă în fiecare celula şi strigam cu tot corpul meu că-l urăsc,urăsc să se întoarcă la mine lipsit de dorinţă,lipsit de puterea de a continua,uram săruturile lipsite de patimă,doream să scriu până rămân fără cuvinte ca să-mi storc din minte gândurile negre,să-l alung pe străinul ăsta care mă ţinea în braţe ca pe o soră imediat după ce-şi consumase tot cu mine singur picătură de tandreţe.
Vreau să fii logodnica mea,îmi zisese atunci aşezat pe ambii genunchi,într-o poziţie incomodă şi nefericită.Aş fi vrut să-i spun că da,vreau,cu condiţia să mă sărute în parc,în autobuz,să facă dragoste cu mine în natură,să fumăm pe borduri...în parcuri.Dar tot ce am putut spune a fost da,un da gâtuit şi nesigur.Da,vreau.Da.

De parcă ar putea cineva să vadă prin ochii mei Parisul. 
Nici măcar ei care au fost acolo nu au văzut. Iar eu aveam suficientă durere de unde alege.
De parcă aş putea să schimb trecutul, să-l fac al meu, de parcă aş putea să curăţ TOTUL, să-l aduc într-un vârtej în locuinţa mea lacustră, apoi să-l umilesc, să-i arăt cine a iubit şi a pierdut, cine nu iubeşte şi câştigă. Dar eu mă port ca şi cum nimeni nu-ţi luase tinereţea înaintea mea, de parcă mi-ar fi rămas mie vitalitatea oricărui început, dar vitalitatea nu rămâne, al dracului trecut, al dracului Paris cu turnuri şi poduri şi cafenele, de parcă nu mi-aş fi dat un plămân să fiu acolo, să mă lipesc de un necunoscut, să-i fur mănuşile, apoi să facem ultima fotografie din film împreuna lângă un magazin oarecare, să o agăţăm de un perete oarecare, apoi să facem dragoste sub aceeaşi luna, sub acelaşi cer acoperit de acelaşi tavan murdar al unui motel ieftin, să mă părăsească apoi, pradă propriilor lacrimi, să plâng că s-a întâmplat, că s-a terminat, să îmi doresc să fiu singură, să nu fi dat vreodată de tine.
Tu n-ai tinereţe, toată ţi-a luat-o ea, iar eu mă lupt cu un mort în fiecare zi, de parcă mi-aş dori să fiu eu zeiţa cauzelor pierdute că Santa Rita nu-şi face datoria. Nu cu noi.
Sunt prea tânără şi mă irosesc lângă tine, iar tu îmi zâmbeşti în somn-că rareori te prind treaz să-ţi împărtăşesc nimicuri, iar tu adormi lângă mine şi ah!cât aş vrea să plec, să te las zăcând în propriul somn, amintirile tale, nenorocitele tale de vise.

sâmbătă, 5 mai 2012

De cate ori am incercat sa ma apar.De cate ori am inchis si am plecat.De cate ori am aprins foc impotriva viciilor.De atatea ori am ajuns ranita la capatul drumului meu.N-am tunel,n-am nicio lumina.Simteam cum trecutul din fiecare nota muzicala imi rupe bucati din suflet si plangeam pe diferite trepte ale diferitelor case cu corcodusi.
Apoi mi-am dat seama ce tristi sunt cei care cred in trecut ca intr-un fel de doctrina,cei care varsa lacrimi la picioarele lui si i se inchina.Atunci am realizat ca fiecare prieten pe care il am de pe fiecare nor nu corespunde cu drumul meu.Ale lor vin ramificate,se intersecteaza si continua amestecandu-se.Cararile noastre,ale tuturor fac dragoste.Pasii nostri au fost candva in alt loc.
Inimile noastre au dormit in alt pat si au iubit alte inimi.Inimile noastre nici nu pot iubi.Inimile noastre nu bat pentru cineva,bat din inertie pana hotaram sa le curmam frenezia.Nu-i nevoie de mult.
Inima mea nu bate pentru nimeni,nici nu iubeste.Ajuta sangele sa-mi circule prin vene.Nicio metafora in asta,nu?Nimic nou.
Am vrut sa ating chipuri de copil care au zambit chipului ce va zambi copilului meu.Am vrut sa multumesc,dar cuvintele mi-au inghetat subit pe buze.Eu nu stiu sa scriu.Nu sunt transparenta,sunt ca o oglinda pe care s-a asezat praful,nu pot decat sa alung lumina.Sunt muta ca o lebada,chiar daca spun multe.Interiorul meu e mut.Iar caldura imi topeste singura picatura de tristete.Toti au drumul lor.
Eu pe al meu.

joi, 26 aprilie 2012

O să fim istorie

Câtă vreme nu e artă,eu nu scriu şi gata.Nimeni nu scoate artă din propriile mâini pentru ca alţii nu au răbdare să privească,să asculte,iar eu nu mai am timp de vrăjeli d-astea cotidiene.Am timp scurt.Iar când te vad uitându-te la mine de parcă ai fi buricul pământului şi trebuie să ling pământul pe care ai călcat,simt că-mi pierd puţina viaţă pe care o am.Iar idioţii ăia mai vorbesc despre demnitate.Ce-i aia?Ăsta e momentul când îmi aprind o ţigară.Pentru că pot.Ura.Nu sunt idioata pe care o vezi.Sunt mai multe idioate într-una singură,o multitudine,iar pielea mea nu are loc pentru toate,d-asta a fost nevoie de tine.

miercuri, 7 martie 2012

Anti-Romeo&Julieta

Făceam poze mov şi alergam,alergam împreună,mai erau şi alţii,dar nu-ţi păsa,alergam împotriva curentului,împotriva regulilor.Regulile.Ce aberaţii pentru oamenii teribili de slabi care au nevoie de ghidaj,noi nu eram slabi,eram noi.Paharul ăsta jumate gol îl ridic pentru luna lui Marte,pentru pantalonii mei scurţi,pentru brăţările de piele,pentru toate momentele când mi-am uitat sângele în alte vene,paharul ăsta îl ridic pentru momentele când am fost eu,atunci am zburat cu adevarat,am trăit.Îmi iau andrelele cu nostalgia unei femei bătrâne şi tricotez,ore-n şir,gândindu-mă la filosofii fumate,la ce-am pierdut din biblioteca de lucruri iluzorii,mă gândesc.Reflexiv.Gândesc de mine şi mă blestem pentru neputinţă,pentru alegerea odihnei în loc de a lupta,mă blestem şi tricotez,iar fularul meu niciodata nu are un sfârşit,nu m-am născut să pot fi apărata.De ei.Trebuie să fiu apărată de non-instinctele pe care le am,vreau apă,apă cu bule să nu mai fie nevoie să respiri pentru mine,să mă salvezi întruna.Mă adresez ţie,tu nu exişti decât în capul meu şi aşa plin de gânduri.N-am să te dau afără,nu ştiu cum,nu am dat pe nimeni,toţi au plecat şi mereu m-am trezit pe acelaşi  pod.Singură.Fără mustrări,fără poze mov.
Iar mâncarea de portocale era tot ce puteam gusta împreună în timp ce el ciocnea pahare alcoolice şi se iubea cu ea.Am promis că nu o să mai spun,dar mă ameţeşte dorul iubirii pure,eu n-am gustat-o.Nu ştiu cum e să mergi mult pe jos,apoi să adormi ostenit,să te trezeşti şi să o iei de la capăt.Mereu în zăpadă,mereu în doi.
Mi-a plăcut mâncarea de portocale şi pijamalele prea largi mi-au plăcut,lipsa de strălucire,lipsa de artificii,mi-a plăcut să privesc fără să ating,să nu plâng,mi-a plăcut momentul fără ea.Fără el.Atunci nu exista păr creţ,nici obsesii nu existau,nici durere.Tindeam să cred că e simplu,că sunt eu aia patetic de fericita în ciorapi roşii.
Acum sunt aia cu păr creţ drept de pe pod, îmbrăcată ca o fată,dezumanizată complet.Ce s-a-ntâmplat cu mine?El s-a întâmplat.Voi tricota în continuare,dar acum şosete mici şi multicolore,unisex.Voi tricota în timp ce tu vei merge nepedepsit,multă vreme,apoi vei adormi ostenit.
N-am ştiut nimic,nu fac niciun efort,trăiesc numai pe podul meu cu andrelele mele argintii,cu logodnicul meu veşnic obosit.Am obosit şi eu de oboseala lui,de trecutul agitat,de mirosul de istorie.Am obosit să caut o ieşire din viaţa mea,vreau să exist până voi fi aşa antică încât nu voi mai număra anii,că-s doi sau zece,să-mi fie egal.Nu mai vreau să caut Sionul,e aici.Vreau doar să-mi dorm primăvara,fără vreun efort,să-mi consum obsesiile,să zâmbesc la lună.Să strig ca mai am multe de zis,dar să nu mai am pagini,să nu mai am condei,să nu mai am lume.Atunci cele nouă ţări şi nouă mări vor fi adevărate.Palpabile.Sigure.Aici.Iar eu nu cutreier pământul.Am zis.Eu mă aşez la casa mea şi-mi legăn copiii care cândva vor fi prea fumaţi să-mi spună mulţumesc,să-mi oblojesc nebunii care se cred nemuritori,să-mpart chimie în venele lor,să am un refugiu.Fără copii nerecunoscători,fără tatăl lor care fumează pentru că e casa lui,fără jurăminte,fără alte reguli de încălcat.Noi nu suntem oameni slabi,no?

miercuri, 15 februarie 2012

Oh, Lord, what can I say?

mi-au placut autorii evrei.atunci,in lumina cvasi-rosie,in camera calda,fiindu-mi somn.mi-a placut acea autoare.dar tu ai calcat-o in picioare cu opera ei cu tot.ai citit in batjocura acele randuri care ma delectau seara, inainte sa dorm si nu numai,ai mai calcat in picioare si alti autori printre care si eu.nu stiu daca sunt evreica,dar sunt...o autoare.eu scriu.iar tu razi,auzi,julien de vara,asa ma cautasei si m-ai gasit calcandu-ti in picioare-in secret-fosta prietena,pozele cu ea,orasul tau preferat.Paris,da,de Paris e vorba.citesti acum?ei bine,niciodata n-am trecut peste,niciodata.stiu pozele alea pe derost,puteai sa le lasi oricum,fac parte din mine.si ea?ea,printre altele,printre altele si eu,fara un statut special,doar ca am indraznit sa exist,am indraznit sa-mi fac parul negru si sa pot sa indur pantofii tai,fularul tau,pe tine mirosind,duhnind a trecut,unul odios,departe.am putut sa te indur de anul nou cu privirea aia trecand prin mine,la tine acasa,uitandu-ne la televizor,am indraznit sa port rochia aia,nenorocita de rochie ca tu sa-ti dai seama de ceva,ceva ce nu am putut pronunta.gata.s-au intamplat multe si in final nu m-ai putut alege,nu pe mine,ai ales sambata.corect.imi vreau acareturile si drumul meu si daca e nevoie o reteta cum sa traiesc fara el.vreau sa stiu,ma doare capul,prea multe cuvinte,prea putine frumoase,prea multe pacate din partea noastra,nicio rima,nicio poezie.nimic.gol.goale cum ne purtam noi sufletele in zapada.putina rima, va rog si plec.

luni, 16 ianuarie 2012

Moarte albă

Era inevitabil sa ma gandesc la ea. Chiar si atunci pe munte, in zapada pana la glezne. O visam, intrasem in hipotermie, nu stiu. Mergeam fara adresa, mergeam la intamplare, din cafenea in cafenea, cateodata imi trecea durerea si puteam sa rad la ei, sa-i admir, dar ma gandeam tot la ea, cum ar fi sa mor in intinsul asta alb, sa mi se opreasca inima, sa nu mai pot merge mai departe, ea o sa-l ia pe iubitul meu care nu stiu daca mi-a apartinut vreodata cu adevarat si atunci cu atat mai putin, cum ar fi sa mor si ea sa vina imbracata in Rebecca sa-i zica e bine,gata,s-a terminat,acum poti veni cu mine,sa ma saruti,sa-mi dai jos ochelarii atunci cand ne iubim. Eu n-am avut niciodata ochelari. Eu am apendicita,poate o sa mor,poate nu. Mortii nu simt durerea. Nu-i lasati sa ma chinuie. Daca paralizez, patiti-i sa ma omoare, am sa va fiu recunoscatoare mereu. Atunci nu am sa iubesc, nu am sa iubesc pe nimeni. Mi-e teama,dar nu teama de durere,teama de a nu mai simti nimic niciodata, de a auzi voci si a nu le intelege, de a fi atinsa si a nu dori mai mult. Mi-e teama de o asemenea viata, sa le spuneti sa ma omoare. Vreau sa mor sau sa ma trezesc pe picioarele mele, sa merg, mereu am vrut sa merg, sa merg intruna, nu-i lasati sa-mi ia asta niciodata.
Imi iubesc logodnicul si viata. Atat. Insa iubirea pentru el face ca iubirea pentru viata sa paleasca.

miercuri, 28 decembrie 2011

e prea liniste si apa aluneca pe picioarele mele.e frig.nu ploua,nu.e doar dusul, e doar apa, nu-ti fie frica.maine vei manca muraturi, te va tine in brate in timp ce-ti vei plange zilele,ai baut prea mult, sticlele de bere iti acopera drumul spre camera,imi acopera,e drumul meu,al dracului drum,ale dracului clipe,al dracului cantec ce nu se mai opreste niciodata,e drumul meu,dati-mi cantecul si cratimele,nu ma mai sunati cand sunt beata,stiti ca nu ajung la telefonul din buzunarul halatului,ipocritilor,la dracu' si cu voi si cu catalina care nu-i a mea,la dracu' si cu limbile pe care ea nu le stie si cu tigarile pe care le fumeaza,pot si eu,dar nu vreau sa ma confund cu ea,am sa-mi fac breton,o sa fug in lume,o sa inot cu pestii,apoi am sa ma asez ostenita langa el, el,cine e el,nu are deloc sens pentru mine,nu o sa stiu sa gatesc,nu op sa stiu nimic,iar el, el, ma va primi in asternutul lui cald mormaind cateva cuvinte in somn,ma va lua in brate fara sa-i pese ca-s eu sau catalina si apoi ce atata munca de schimbare cand oricum nu-s catalina sau nu-i pasa,dar mie imi pasa ca e el,cand sunt obosita sau rad,imi pasa,imi plac mainile lui de pianist,imi plac clipele lui,dar nu vrea sa-mi zica te iubesc cum i-a zis catalinei.o urasc.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Stiti ca urasc Parisul?

Nu vorbesc cu nimeni, oricum sunt complet singura si nimeni nu ma citeste, dar pot sa defulez, sunt fericita ca pot. De obicei ma intreaba ce am, de ce sunt suparata, de ce pic pe ganduri cateodata, dar raspunsul meu e...urasc Parisul. Niciodata n-as putea sa-i spun asa ceva, ar crede ca-s geloasa-oricum nu ar intelege motivul adevarat pentru care...-
Nu pot scapa de asta, e peste tot, r-ul grasat la pachet cu fata bruneta si inca una blonda parata la pachet cu logodnicul meu, care atunci nici nu era logodnicul meu, nici macar iubit nu-mi era. Iar amintirea lor nesfarsita imi bantuie inca zilele. Mie! Si nici macar nu-s ale mele. As vrea sa plece, sa dispara Parisul, sa nu mai traiesc fiindu-mi frica...avand obsesii, trezindu-ma tipand, urasc Parisul, luminile, mai mult poate dacat urasc sa se repete istoria, mai mult poate decat urasc sa fac revelionul cu cei cu care l-au facut anul trecut. Mi se face scarba si ma ia cu ameteala, cu friguri. Nu-mi pasa de Noul An, prefer sa dorm decat sa fiu acolo, intr-un trecut distorsionat, adus in prezent, langa persoane ale caror prezenta imi aminteste de ea, de gheboasa si de Paris, mi se intoarce stomacul pe dos, iar el nici macar nu observa cat de mult urasc, cat de distorsionata sunt eu...mi-e frica, scarba, nici eu nu mai stiu, ma pierd aici, eu, eu nu sunt adevarata, nicidecum, nu sunt dintr-un film siropos, doar prizoniera creierul meu, al URATEI, fara L pentru ca L vine de la micheLLe, care o, DOAMNE, este numele meu preferat, care e si el frantuzesc...frantuzesc. Cine-s eu in povestea asta? Imi apartine ceva? De ce sunt eu pe drumul asta, langa un om caruia ii e frica sa mi se destainuie, sa nu ma faca sa sufar, am si eu un trecut. Nu pare. Stiu ca nu pare, eu il ascund bine. Ii urasc impreuna, urasc sa plang, URASC pentru ca nu plang de tristete, plang de oboseala pentru ca mi-a ajuns, mi-au ajuns ei, lentilele, negrul albastrui, revelionul langa straini, trecutul, am mai spus de trecut? nu stiu, am obosit sa tot car in spate ceva ce nu stiu, IA-O DE AICI. BINE? nimic sa nu-mi aduca aminte, nici pantofii tai, nici fularul tau, nici revelionul, nici poreclele, nici "manechiura frantuzeasca", nici "vreau sa ai parul voluminos" nici Parisul sau "de ce nu mai ai poze?" Plecati de aici, eu nu sunt o creata bruneta si ca sa citez un mare filozof cu un picior in groapa "yo sunt yo" sa se duca dracului cu tot cu groapa ei si cu replicile destepte sau cu filozofia. Ce e filozofia? E o aberatie! Iar blog-ul meu, impanzit de ea, o fiinta pe care nu o cunosc pentru ca cerul nu are, PUR SI SIMPLU, nu are loc pentru amandoua.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Ochii care nu se vad...

A disparut. Definitiv. Nicio suvita incalcita, nicio lentila, nici macar o bratara cu tinte. A luat cu ea totul. Mintea mea e goala acum. Goala. Nu-mi mai musteste niciun gand. Gheboasa a plecat. A disparut luand cu ea regatul de obsesii. In cinstea ta, "ulato", ridic ultimul meu pahar cu vin. Sfidator. Rece. Neintelept. Vreau sa ajunga la tine, acolo unde te-ai dus, ca sa incalci tu legile mele, sa arzi tu mereu. Sau sa ingheti. Stiu eu oare ce e dupa moarte? Care era numele tau? Cum te botezase? Nu-mi mai pasa, nu se cade. Nu te mai caut. Imi faci rau inca. Atunci cand o sa-i vad chipul ciocolatiu, o sa te vad langa el, acolo unde e locul meu. Da-mi locul, vreau sa traiesc. Sa traiesc. Vreau ca atunci cand ii mangai buzele si le vad in lumina soarelui fiecare vena, fiecare capilar fin, tu sa nu te aflii acolo. Sa nu curgi odata cu sangele lui. Pun punct, aici. Astept momentul asta de sapte luni. As vrea sa plang pana raman fara lacimi, iar TU, tu "ulato", sa curgi odata cu lacrimile mele. Sapte luni, iar tu m-ai urmarit, ai devenit parte din viata mea, vreau sa te tai de langa mine, de langa el, sa pleci, pleaca, pleaca acum pana nu am sa-i strivesc capul ca sa fiu sigura ca nu esti in gandurile lui. Pleaca...

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Testament

Razboiul lor s-a sfarsit. Imi iau piesele si plec. Nu mai am nevoie de ele, si-au facut rolul, imi iau pelerina si cobor scarile. Ce o sa fac in continuare? Am fabricat arme pentru ei, sa se raneasca. Nu am intentionat sa ii doara, dar intotdeauna am iubit pasiunea de dupa o lupta, de asta niciodata n-am incetat sa ii intrig. Mi-a fost frica, insa, de ea. Psihicul ei fragil m-a facut sa-mi dau seama ca ar trebui sa ma opresc la un moment dat, ca toata iubirea-aproape patetica, ce-i drept-se va incheia odata cu razboiul asta. Insa niciodata n-am crrezut ca o voi gasi pe campul de bataie plangand si strigand, cu febra mare si cu rani deschise pe tot corpul. O astfel de aratare, nu mai poate fi capabila de iubire, m-am gandit, dar nu a fost asa. S-a ridicat-sangele ii siroia pe rochia alba, abia putea sa mearga. Imi e bine, mi-a soptit, mai am nevoie de un ragaz si am lasat-o, ce puteam sa fac? S-a dus spre el si intr-un gest aproape impaciuitor si-a imbarligat degetele in parul lui cret. Nu ai sa ma mai lovesti niciodata, nu? Cuvintele ei m-au durut, chiar fara sa fiu parte din povestea asta sangeroasa. As fi vrut sa-l strang de gat cu propriile maini, s-o smulg din bratele lui veninoase. Sa nu mai las cuvintele sa o raneasca asa de tare. Puteam sa vad pe trupul ei orice:injuraturi, ironii, tipete. Cu ce drept? a gandit mintea mea umana. Insa unde el atingea, ranile se vindecau imediat si rochia ramanea imaculata in urma. Am privit-o cu ochi goi, cu o mila nesfarsita. Maine avea sa uite tot si sa fie ranita la loc, poate mai rau. Trebuia sa opresc asta cat mai repede cu putinta, nimeni nu merita asta. Trebuia sa fie intr-un loc sigur, langa un om care niciodata nu ar rani-o, care ar iubi-o oricand, fara conditii, care i-ar spune asta in orice moment de nesiguranta. 
I-am spus toate astea ei cand am intalnit-o din nou zacand. I-am spus planul meu de viitor. Sa se duca departe de omul ala veninos, peste mari si oceane, sa ia in casatorie un om mediocru, dragut, atent, sa aiba studii destepte in timp ce omul mediocru o felicita si ii face un comentariu literar fiecarei poezii. 
Mi-a zambit ironit, apoi, cu ultimile puteri, m-a pleznit. Cu ce drept? mi-a intors ea cuvintele. Ia-ti acareturile si pleaca. Esti doar o mediocra, am sa raman langa el, numai el ma poate vindeca. Am sa raman aici, uite, sunt bine. Cuvintele ei mi-au sunat dureros, dar am lasat-o in urma. Cu o ultima privire peste umar am vazut cum el a lovit-o din nou, iar ea a murit acolo, pe campul de bataie, plina de rani, iubindu-l pe omul care i-a curmat viata. Razboiul s-a terminat. Mi-am luat pelerina si am plecat. 

vineri, 2 septembrie 2011

Oh, lover

Poti sa nu-mi spui "te iubesc", nu-mi pasa. Doar strange-ma in brate si iarta-ma. Pentru ca oricat de puternica as vrea sa par, nu sunt. Nu pot sa indur la nesfarsit lumea asta, ma ucide. Vreau sa ma ridic de aici si sa scap de toate durerile pe care ti le ascund cu atata curaj. Sa pot sa merg mai departe, sa iti spun cat de dor imi e, cat as vrea sa tai singuratatea de la radacina pentru ca oamenii pe care ii iubesc sunt in agonie, iar eu sunt aici si nu pot sa fac nimic. Ma asculti, macar?! Nu-mi pasa daca ma iubesti sau nu, vreau sa existi, sa-mi bata inima impreuna cu a ta, sa pot eu sa duc mai departe viitorul tau, sa-l legan pe brate. Pentru ca merit, intelegi? Iti amintesti ce mi-ai spus in timp ce ne intindeam pe pat? Ca sunt fata, ca iti apartin cu fiecare parte a corpului meu, nu am curaj sa merg mai departe fara tine. Am sa raman pironita in fotoliul asta, asteptand sa-mi sune telefonul si sa aud vocea pe care o iubesc atat spunandu-mi vesti bune. Astept sa plang de bucurie pentru ca tu n-ai idee cat il iubesc, cat te iubesc pentru ca esti al lui, pentru ca esti al meu, al nostru, nu ai idee cat as vrea sa raman cu tine pentru restul zilelor mele cosmice. Chiar daca ma iubesti sau nu..

vineri, 26 august 2011

Te iubesc?!

Pentru prima data am simtit ca nu am ajutor, ca trupul si reactiile mele nu se potriveau cu personalitatea mea, cu INTERIORUL. M-am simtit mica si desculta-de parca neantul urma sa ma inghita, dar tragea de timp. Incercam sa ma bucur. Imi reusea cumva...Am simtit ca ma descompun in milioane de particule neasortate, iar tot ce scriam de zor era numai rodul a ceea ce scrisesem inainte. Urma sa uit asta, mereu uitam, se contopeau cuvintele mele ca niste vechi urme pe nisip.
Cuvintele mele, am spus cu oarecare mandrie, sunt o mediocra...In gandurile mele, sunt cineva mare. Cineva capabil de orice, dar in realitate nu sunt nimic. Un bob de orez, printre altele. O misionara nedefinita pe care o pufneste rasul in lectii, o copila desculta cu un iubit care se stramba la ea si-i spune ca trage de timp. Vreau sa stiu de ce esti asa de mare, i-am spus. Atunci a fost momentul ala de om plictisit, cu prea multe griji, asa de multe ca nu s-a putut gandi la ce am simtit atunci. Dar ce conteaza sentimentele mele naive?! Sunt doar iubita lui, indatoririle mele sunt altele, nu sa-l fac pe el sa-mi faca introspectie si sa descopere, ce? Starea mea de veche, vesnic agitata, nelinistita, fara niciun scop, afara de ala de a scapa de mediocritate-lucru care ma afunda si mai rau in starea asta. Subconstientul meu-plin de fostele lui prietene, de strabunicul meu mort, de verisoara mea amuzanta, de prietena mea care se voia cea mai buna, de el-stergandu-se cu un prosop roz dupa dus, de mama mea certandu-ma la noua ani, de invatatoarea mea cu venele de la limba taiate, de tatal meu preferat care nici nu e al meu, dar e o poveste lunga. Inconstientul individual-rama, gandac, omida, palarie, toporas, lalea, crin de august. Inconstientul colectiv-Dumnezeu, probabil si altii, dar Dumnezeu, introspectia nu dureaza asa mult pana la sfarsit, pana sa vezi miezul, doctrina profunda a gandirii mele bolnave.

Asa mult imi place sa ma numesc "desculta", asa cum m-a numit el cand mi-a justificat piticenia. Asa e personalitatea mea. Interiorul meu. Fara fite de prost gust. Fara pantofi cu toc inalt. De o simplitate, aproape trista,dar pe care numai eu o pot intelege. Sunt desculta, am soptit istovita in timp ce-l vedeam cum pleaca. Trebuia sa scriu, era o nevoie. Trebuia sa scriu cum am sperat sa se intoarca la mine si sa ma iubeasca, sa-mi spuna ca ma iubeste, aveam atata nevoie sa aud asta. Dar usa de la intrare s-a trantit si gata. Era dus. Puteam sa-mi imaginez cum mergea pe strada cu capul usor aplecat, cu nasturii de la camasa usor desfacuti si cu un zambet usor nepotrivit. Cum aluneca de-a dreptul pe strada mea in forma de deal fara sa priveasca decat la pantofii lui facuti perfect. Am simtit ca ar trebui sa ma identific in memoria lui cu un nume propriu, cu o strada proprie, cu o adresa, cu o familie. Ca sunt asa, decat o ceata, si nu conteaza de-s eu sau alta. Am vrut sa-i zic, eu nu am caini aici, am pisici!Niciodata nu o sa pleci de la mine cu paltonul plin de fire albicioase. O sa fii curat, pentru ca eu insami sunt curata, pe dinafara, interiorul meu musteste de ura pentru trecutul tau, de parca ai vreo vina ca nu m-ai cunoscut de dinainte. Dar cuvintele mi-au inghetat pe buze. Niciodata nu o sa am curajul sa-i zic toate astea. Nici macar te iubesc, desi am nevoie de el.

miercuri, 24 august 2011

Ma agat de viata

Nu scriu asta pentru ca mi-e dor, m-am saturat numai sa fiu aia mica si proasta care crede orice. Nu imi e dor acum. Am inima plina, pot sa scriu. E ca si atunci cand poti sa dormi pentru ca esti satul, pentru ca ai mancat asa mult ca ti s-a facut somn. 
As vrea sa imortalizez seara de ieri. Mi-a placut. Am dansat in ploaie, m-am udat pana la piele si am zambit in timp ce tremuram. "Poate te doare capul si de la frig" mi-a zis cineva. Dar nu de la frig ma durea. Nici de la geamul deschis din autobuz. Nici din cauza soferului care oprise autobuzul cu o statie inainte de a mea ca sa fumeze. Nici din cauza norilor risipiti. Sau Apocalipsei inchipuite. Ma durea capul din cauza omului pe care il iubesc. Am spus "iubesc"? Ce cuvant!Ar trebui sa fie interzis. Pana si sintagma "omul pe care il iubesc" imi provoaca dureri de cap acute. Suna asa banal. Acel "om" este mai degraba o armonie de oase, capilare, carne care imi provoaca atata placere cand il vad. Numai cand il vad. Pot sa-l si ating, pentru ca e al meu, dar asta ar provoca scantei universale. El ma supara cateodata si eu ma lupt cu el fara niciun rezultat. Ma lupt si plang in spatele monitorului, pe balcon, in patul meu, pe cartea preferata. Apoi ma impaca pentru ca asta e motivul pentru care se lupta si el cu mine-si ma raneste. Ma raneste asa de rau fara sa-si dea seama macar, apoi imi zice cateva cuvinte dragute pe care le cred, le cred cu toata inima pentru ca inima mea-cea bolnava-e setata sa-l creada pe el. Dar nu pentru ca ar fi credibil, nu! Doar pentru ca eu fara el nu as mai exista, iar asta NU e o dragalasenie telenovelistica. Iar eu vreau sa exist. Ma agat de viata. 

duminică, 21 august 2011

Ce?

Pot sa fac o pirueta? Piruetele sunt benefice, iar eu sunt cel mai ciudat om pe care l-ai vazut. Pana acum nu am scris. M-am uitat la tastatura cu o oarecare greata matinala, dar acum pot. Si scriu repede, cu amandoua mainile, cu sufletul, cu gura...Am atatea sa-ti povestesc, dar eu am sa tac pentru ca nu mai are sens. Cuvintele nu mai au logica. Nu vreau cuvinte. Ele nu fac decat sa desparta, sa arunce, sa judece, sa certe. Cuvintele sunt urate. Feriti-ma de ele si feriti-va si voi. Nu aduc fericire. Cine-s eu sa spun asta? Pana acum le adoram, am zis ca nu as putea trai fara ele. Dar asa e, nu as putea trai fara ele, ma ranesc ingrozitor, imi vine sa le arunc in primul tomberon, dar daca intr-o dimineata m-as trezi in imposibilitatea de a mai zice vreun lucru, as intra in panica. Stiu, sunt multe lucruri ingrozitoare pe care le spun, dar cum as mai putea rosti "te iubesc" daca as ramane fara grai? 
Cum as putea trai eu fara glas? As fi decat un animal, iti spun eu. As manca, as dormi, nu as spune nimic si eventual m-as imperechea la inceput de toamna-ca si caprele. 
Dar glasul face diferenta. Intre oameni si animale. Intre a fi si a nu fi. Ce filosofie incantatoare, ar trebui sa ma las. Simteam nevoia sa spun ceva. 

duminică, 10 iulie 2011

A trai pentru a-ti povesti viata

Ce-am facut a fost pentru tine. O sa ma intalnesc intr-o zi cu propria persoana pe strada si imi va reprosa aceasta fapta. Cum am inlaturat eu totul ca sa o pot lua de la capat cu mine. Sa ma invat cum eram inainte..

Dintre atatea sfaturi si pretentii, am si uitat cine sunt cu adevarat. Am existat vreodata? Am fumat vreodata ascultand muzica clasica? Vreodata am zambit strengareste tipilor care-mi zambeau la randul lor? Vreodata am dat din cap pe rock salbatic si am cerut pantaloni negri? Am mers eu vreodata pe strada fara sa fiu machiata? Am citit?
Am iubit vreodata neimpartasit?

Da. S-au intamplat. Demult si de multe ori. Pana la urma niciodata nu esti convins daca sentimentele sunt reciproce. Unii cauta liniste, altii pasiune. Unii cauta viitor, altii cauta clipa. Unii cauta tigari, altii cauta fum care miroase a capsuni. Unii cauta autoritate, altii cauta sa fie supusi. Unii cauta persoane asupra carora sa-si odihneasca aripa protectoare. Eu am cautat aceasta aripa. Sa ma intind la umbra ei si sa cuget la neant. La un nimic infinit. Sa nu-mi stea in carca nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Sa nu aud de nimeni. Sa cred ca lumea asta e goala, pe dinauntru si pe dinafara. Asa a inceput povestea mea. Cautand o aripa care niciodata nu a fost asa cum mi-am dorit-o. Intotdeauna am gasit la umbra ei si altceva in afara de liniste.

Acum sunt aproape singura. Lumina de la bec imi face obrajii sa para rosii, de parca mi-ar parea rau de ce am scris. Ca mint asa mult, ca-s asa de suparata, dar nu o recunosc.

miercuri, 29 iunie 2011

Nu mai suport

As vrea sa stii, cand citesti asta, ca nu mai indur nicio secunda, ca nu mai rezist, ca as muri daca as stii cum. Ca doua zile nu mi se par deloc multe, ci FOARTE multe, cumplite, asezate una peste alta haotic. La un moment dat nu voi mai vrea sa astept, ci o sa vin singura, fara sa ma chemi tu inapoi acasa, o sa vin si o sa ma bucur de viata mea si n-am sa te las sa stii ca am venit. Pur si simplu, imi e mai usor sa astept acasa, cu perna mea si muzica mea si somnul meu de toate zilele.

Am suferit fiecare secunda. Ai inteles? Fiecare nenorocita de clipa pentru ca am vrut sa-ti fac voia. Poate intr-o zi o sa-mi gasesc curajul sa plec pentru mult timp, mult timp, dar teama imi e ca ma voi plictisi sa tot sufar.

Atat am vrut sa spun.

marți, 28 iunie 2011

Ana, dormi?

Sunt asa urata, asa de urata si fericita cum n-am fost niciodata. Sunt fericita ca nu-mi pasa ca sunt urata, ca n-am creion dermatograf, ca stau cocosata, ca am o culoare stridenta la par. Sunt fericita pentru ca pot sa dorm ore de-a randul si sa visez oameni la care nu am dreptul nici sa gandesc in timpul saptamanii, dar vorba aia, nu-ti poti controla visele, nu?

Am visat marea ca inunda totul, gandul meu chinuit. Ca nu trebuia sa-mi tin respiratia sub apa. Am visat non-culori care deveneau culori calde daca ma apropiam. Am visat frustrari, ca si cum realitatea nu ma lasa niciodata sa ma bucur pe deplin.

Dar de data asta nu am sa plang. Ce poate fi mai frumos decat sa depinzi de cineva? La inceput m-a speriat sa depind si mi-am cautat libertatea in dependente diverse, ajungand singura si trista, la fel de dependenta ca la inceput.

As vrea sa scriu de copilaria mea, de parul meu castaniu, de cainele care a murit, de bunica mea cu multe amintiri, de iubitul meu pentru care timpul n-are nicio valoare, dar nu pot. Pot sa scriu decat ca-mi iubesc trecutul atat de feroce si nimic nu m-ar intrista mai tare decat sa dispara pur si simplu. Prezentul e linistitor acum, ma simt bine. Iar viitorul, viitorul e ceva de care mi-e frica. Ceva despre care toti oamenii vorbesc, iar toti vor o bucatica din viitorul meu pe care ma chinui sa-l creez in fiecare zi si pana la urma o sa mor creeandu-l, nefiind in stare sa-l traiesc vreodata.

_________________________________________________

Pentru frustrari am jurnal.

vineri, 24 iunie 2011

Oh, take me back to the start

Vino, vreau sa te intalnesc, sa-ti spun cat de rau imi pare si cat esti de frumoasa, sa-ti spun ca eu sunt cel care te-a pus de-o parte de lumea asta si te-a facut fiinta incantatoare de azi. Esti creatia mainilor mele, esti jumatatea mea. Piesa lipsa.

___________________________________________________
Nu mai suport. Nu mai suport zilele in care cade ganditor, as vrea sa stiu ce-i trece prin cap, ce-l face atat de nefericit langa mine, ce-l face sa comita cele mai stupide greseli muzicale. As vrea sa nu cred ca am visat cand el imi spunea foarte serios ca...

___________________________________________________

...am scapat de amintirea ei. Ea exista langa mine, ma asculta, nu zice nimic, nu protesteaza. Parca plange tot timpul si numai prezenta mea o face fericita. E un fel de simbioza intre noi. O simbioza in care ea nu-mi mai ofera nimic. Imi lipsesti TU, chiar tu, desi timpul ne desparte hain, n-am sa te uit niciodata. Si chiar de am sa raman langa asa-zisa iubita mea cu ganduri mari tot o sa ma gandesc la tine in fiecare zi.

___________________________________________________


Cine sunt eu sa-i pun lui bariere? Cine? As fi putut sa plec oricand, dar ma dor umerii atat de tare. Locul meu e aici? Oare asa mi-am dorit sa exist? Oare asa mi-am imaginat viitorul cand aveam sase ani si mancam micul dejun? Poate da. Poate e o parte dintr-o chemare mai mare. Poate e doar imaginatia mea.

____________________________________________________



Scriu prea rau. Am obsesii. Iarta-ma.

joi, 23 iunie 2011

Mein Leben...

Imi e dor de tine cateodata. Stau singur pe jumatatea mea de pat si ma gandesc la parul care iti cade in cascade intunecate pe umeri...Cand ma uit pe cealalta jumatate, vad fiinta de care mi-am legat existenta intr-un mod nefericit. Fiinta tipatoare pe care cateodata am impresia ca o iubesc din suflet, dar atunci cand doarme goala langa mine nu-mi mai inspira nimic si prefer sa-mi amintesc de noi cum zaceam zambitori intr-un oras extrem de exotic in care magazinele aveau nume perverse. Atunci imi dau lacrimile. Imi vine sa ma ridic si sa ma imbrac cu primele haine care-mi apar in fata ochilor-deloc specific mie-si sa fug pe strada ta, asa cum de atatea ori am facut. Dar realizez ca lunile au trecut peste poza noastra de cuplu, desi noi ne-am iubit pana la moarte...moartea florii de la urechea ta.

Nu-mi place de ea, de ea cum se ghemuieste langa mine si parca nu ma lasa sa trec de nicio bariera:nici in viitor, nici in trecut. Sunt prins aici, blestemat sa-i simt iubirea care ma blocheaza in acest spatiu infinit de ingust.

Poate si ea urla dupa clipe trecute, nu stiu. Dar cand e langa mine arata la fel de linistita ca o perna siclam care respira..

luni, 20 iunie 2011

Draga blog-ule,

Nu mai esti al meu. Esti acum al tuturor ochilor care nu trebuie sa te vada. Nu mai pot sa-ti spun framatarile mele care mereu sunt aceleasi, mereu. Nu se vor schimba cu toate vorbele linistitoare din lume. Asta pentru ca sigur e ceva, ceva cu mine. Dar nu o sa mai auzi niciodata de lucrurile alea. Imi voi murdari cutia toracica pe interior cu ele. O sa ma roada vesnic, o sa stea in umbra fericirii mele cu un cockteil in mana dreapta. Oricum, lasa asta. Iti doresc multa sanatate, de acum in colo nu voi mai scrie niciun lucru adevarat direct din inima mea cu sange si lacrimi. O sa scriu despre fake zambete si vara. O sa-ti pocesc existenta.

Dar asta nu inseamna ca nu iubesc. Iubesc cu obsesii si patima. Iubesc, blog-ule. Nu o sa mai stii asta, nicicand.

Cu dragoste si lacrimi in ochi,

Ana.

vineri, 17 iunie 2011

Plangi, Ana, plangi pe umarul meu

-Cine esti tu, Ana? De ce te prezinti asa cateodata? N-ai ingropat inca numele asta? Iti e asa de drag?
-Imi este frica sa parasesc numele asta. O sa regasesc o Luiza searbada si urata. Nu-mi place Luiza. E un nume oribil, dar...cel putin nu e altul.
-Altul care? Ana, am sa-ti spun Ana de acum in colo pentru ca eu sunt gandul tau si daca nimeni nu te alinta cu numele tau preferat, am s-o fac eu.
-Nu-ti zic.
-Dar cine crezi ca sunt eu? Un strain? Un strain, Ana? Nicidecum. "Nu-ti spun" va fi o replica pentru straini. Uiti ca sunt gandul tau. Stiu mai multe decat oricine. Lasa obsesiile, lasa-ti capul pe umarul meu cand niciun alt umar nu te va primi pe tine si patimile tale odioase. Spune-mi, cine te supara, cine?
-Mm...este...mmm....cine esti tu...mmm...sa-ti spun? Sa ma destainui tie? M-AM SATURAT DE OAMENI CARE DOAR IMI PROMIT SA-MI REZOLVE DILEMELE.
-Eu nu pot sa te ajut sa le rezolvi, dar le pot dizolva.
-N-am nevoie. Lasa-ma. O sa ma dizolve ele la un moment dat.

marți, 14 iunie 2011

Amelie

Ce supliciu, incep sa uit. Uit orice, mai ales lucruri la care tin cu adevarat. D-asta am hotarat sa nu mai sterg nimic, niciodata-cu un mare regret pentru ce am sters deja, bineinteles. Nu stiu cat va rezista telefonul meu la atatea mesaje trecute prezente si viitoare, asa cum nu stiu cum creierul meu va putea suporta sa faca mici calatorii in timp fara sa sufere putintel.
Arunca o privire peste umar. Ce vezi? Eu vad pe bunicul Emilian jucand carti cu mine in curte. Vad o fetita infasurata intr-o perdea pe post de aripi. Vad o vrabiuta calcata de masina. Vad pe Ayman care ma ghida. Colectia mea de ghinde. Primii pasi de dans. Prima tigara. Primul lesin. Vad o copila uitandu-se ciudat la o schela. Un om cantand in italiana in timp ce varuieste. Pe iubita lui insarcinata si roscata. Doi pesti exotici intr-un borcan ordinar. Primul sarut-cel mai comic moment din viata. Admiterea in clasa a cincea. Primul rol intr-o piesa. O usa care nu se mai incuie.Un filodendron imens care o blocheaza.

Vad lacrimi-sunt o plangacioasa.

Si regret tot ce-am ars-sters-mototolit-aruncat vreodata.

Ca sunt blocata in prezentul asta ca un paradis(pierdut) nesfarsit stiind ca tu arunci atatea priviri peste umar.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Frumoasa si Bestia

Iti amintesti?! Bestia avea un trandafir intr-o cupa de cristal. Iar trandafirul era incuiat intr-o camera in care-desi stia unde se afla si avea cheia de la ea-BELLE NU AVEA VOIE SA INTRE. Iar Frumoasa a intrat. Asa era sa se termine totul foarte dramatic, dar cum povestea este pentru copilasi care asteapta finaluri fericite, s-au regasit pana la urma.

vineri, 10 iunie 2011

Asta mi-a fost gandul

Adio, adica pe curand, adica pe maine la ora 12, apai hotaraste-te, cand, pana la urma adio este un cuvant atat de mare, arunci asa cu el ca si cu o minge de ping pong, da, arunc, asa am pofta, sa zaca decedate toate cuvintele mari pentru ca nu sufar cuvintele mari ca adio, eternitate, fericire, ele sunt decat un mit, un mit, intelegi, cand ma trezesc dimineata si spun sunt fericita, sunt atat de fericita, e asa o stare idioata care se mistuie oricum la un moment dat, imi dau seama cat de mult urasc, cat de singura sunt in camera mea, cat de abundent imi bate lumina in ochi si spun poate ma mai gandesc, nu-s asa fericita, esti numai pesimista si manii pe Dumnezeu, cine poate fi mai fericita decat tine, asa fara griji, tinuta in palme de toti, haha, palmele voastre nu stiu numai sa tina, lovesc de asemenea, cu furie, cu sete, apoi se unesc la loc intr-un caus caldut si protector, ce sa inteleg din asta, ce sa mai inteleg cand totul are si a doua fata pe langa prima pe care o vad la prima privire aruncata, a doua fata de care mi-e frica, pana si de a mea ma tem, cum ma trezesc gandind rau despre persoane nevinovate de pe strada sau mi se face frica de ele, sunt nebuna nebuna, de doua trei ori nebuna, dar asta nu mai e existenta, nu mai e nici fericire, adio, eternitate, asta e obsesie.

Cine-a iubit cine-a gresit?

Iubito, cata lume intre noi!

duminică, 29 mai 2011

Noptile sunt un calvar

Dar diminetile sunt cele mai frumoase. Mananc ciocolata pe biscuiti imbracata in puloverul lui tata si e cinci 38. Sunt treaza de la 3 treizeci, dar nu-mi pasa. E duminica. DUMInica. Am fost nelinistita, drept sa-ti spun. Nu am mai visat. Am avut doar impresia ca oameni foarte grasi, cu chelie intra in dormitorul meu. Mi-era frica. Apoi am plecat sa beau apa. M-am foit, am citit un pic, am ascultat muzica pe balcon, m-am bagat in pat la loc, am inceput sa citesc poeziile de seara si m-a busit plansu`. Asa am hotarat sa ma duc jos si sa pap ciocolata ca sa-mi vindec depresia.
Mai sunt cateva ore, copila proasta. Gata. Doar cateva.

Azi e a cincea duminica din luna. Ultima din mai. Asa se duce si luna mea preferata. A cincea luna. A cincea duminica.

Am un sentiment de amor conjugal. Ma simt linistita. Nu fericita. Nu pot fi fericita. Dar am o liniste interioara nemaintalnita.

Si stiu de ce nu am putut dormi:n-am scris poezia de seara.

sâmbătă, 28 mai 2011

Imi e dor

Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!la dracul, intoarce-te mai repede ca simt ca nu mai pot trai daca nu vii. Am dormit o gramada, o gramada, dar tot ma trezesc si ma lovesc de absenta ta ca de un cui batut langa bat. As vrea sa hibernez pana vii. Sa dorm numai, sa visez. Azi noapte a fost ciudat. Am visat ca eram mireasa si aveam o rochie cu volane, ca dansam impreuna pe jos un soi de dans contemporan-poate pentru ca m-am uitat la Dansez pentru tine inainte de culcare. Eram la Buzau acolo unde verisoara mea a facut nunta-am o fixatie pentru locul ala, desi n-am participat efectiv la nunta, doar am stat afara cu febra 40, gandindu-ma departe in timp ce liliecii zburau deasupra mea. Nu pot sa uit nici dimineata, racoarea, ultimul dans, imi era asa de somn, dormisem in patul conjugal al verisoarei mele imbracata in rochia mea cu crinolina. N-am prins buchetul. Aveam 11 ani. Abia imi venise ciclul. Cum era sa ma marit asa tanara? Dar azi-noapte in vis m-am casatorit cu tine, in locul cel mai dulce de pe planeta. De nimeni nu-mi amintesc asa pregnant. Erai doar tu si muzica.
Dimineata m-ai trezit, ce faci piticul meu, dormi, uite dorm, te visam, visam ca suntem impreuna, ca in sfarsit putem ramane impreuna mereu, pana in momentul cand m-ai trezit la realitate, iar rochia mea cu volane s-a dizolvat, pana si pantofii mei de balerina au disparut in tonul vocii tale vioaie. Esti pe meleaguri straine, a? Suntem la mile distanta si asta te face atat de fericit, atat de fericit! Iar eu devin brusc atat de somnoroasa, dorm intruna. Dorm de dor. Atat. Nu te pot recupera, niciodata o sambata nu a durat atat de mult, dar stai linistit, maine ma duc acasa, acasa la mine, am sa-mi spal parul, am sa-mi pun o pijama roz si scurta si am sa ma indrept din nou spre vise ca spre o moarte sigura, incantatoare. Mai ai doua zboruri si se vor face cincizeci si ceva, doar esti lebada. Una pe care o iubesc.

sâmbătă, 21 mai 2011

luni, 9 mai 2011

Timp, nu fi hain

Iubitul meu, ia un loc pe canapea
Printre riduri, peste ani,
Noi ramanem doi pustani.

Impacheteaza, Luiza, impacheteaza, nu e timp de plans. Azi am sa spun despre trecut:

A doua zi am implinit 14 ani. Am pasit aici cu optimism si curaj, cu siguranta ca nimic rau nu mi se va intampla, ca nu-mi va mai fi frig niciodata. Am luat autobuzul prima data cu lacrimi in ochi pentru ca mi se parea ca oamenii miroseau urat tare. M-am obisnuit, cu timpul. Ma inscrisesem la patru ateliere la palatul copiilor si nu m-am tinut de niciunul, ca de obicei. Sunt Luiza, ce naiba? Am invatat sa brodez un "A", un a de la Atat.

Mai departe, am urat locul asta. Mi se parea ca autobuzele miros din ce in ce mai rau, ca nu pot sa dorm din cauza zgomotolui, ca mi-e frig. Tot mai frig. Am lipit poze pe pereti. Multe poze. M-am taiat in timp ce despachetam. Dar nu aveam un plasture:poate era intr-o cutie, dar nu-l gaseam oricum.

M-am indragostit. De mai mult de o mie de ori. Nu am iubit, nu pana acum. Am spus intotdeauna "acasa" cand am venit aici, desi am stiut ca nici macar o aschie din podea nu-mi apartine.

Am trait aici mare parte din adolescenta mea. Cu pepeni, cu saruturi, cu autobuzul 35, cu vecinul meu cu mustata care ma saruta mereu cand ma vede, cu scrieri, cu carti uitate pe noptiera, cu tigari stinse in pervaz, cu zile de nastere cu multa ciocolata, cu vesti bune sau rele, cu melodii, cu cei trei nori de pe perete, cu lacrimi, cu poza cu Martin pe care am s-o las aici, cu post-it-uri si actorii mei preferati, cu zdranganeli de chitara si radio, cu promisiuni, cu certuri si desene, cu "imi iau bagajul si plec la tata", cu dezordine, multa dezordine pe care o iubesc.

Acum vad lucrurile impachetate. Vrafuri, vrafuri ca in ziua cand tocmai ne mutasem. Imi vad amintirile in alte cutii. Numai eu le vad. Calc pe parchet si iubesc cum scartaie, ma uit pe geam si iubesc pana si firul de iarba care creste in crapatura din asfalt. Aici imi las libertatea cu un ultim suspin. Ma uit in dulapul de cesti si e gol. Atat de gol cu "A", A-ul acela pe care l-am brodat pentru prima data. Mai am doua nopti aici si le numar ca pe un inevitabil. Numar intruna. Cutii si ore si iubiri si lacrimi.

Plang acum cand scriu. Ma zgudui, pentru ca sunt Luiza si Luiza plange mereu la final.

Le onde

Unde te duci, m-a intrebat cu ochii mari, bine ca nu are ochi albastri, m-am gandit, ochii caprui sunt mai calzi, iar raspunsul meu putea veni mai usor,mai sigur, ma duc acasa, i-am raspuns dintr-o suflare, acasa, m-a intrebat, cum de te duci cand tu nu ai casa si esti vesnic pe drumuri carand dupa tine o valiza goala in care oamenii iti lasa secretele lor, iar tu o tii inchisa mereu, ca pe o cutie a Pandorei atunci cand geme de plina ce este, as vrea sa nu mai tusesti si sa ramai cu mine in ziua asta fara soare pentru ca atunci cand nu e soare nu e niciun apus, haide, nu mai scrie scrisori, lasa-le sa se mistuie in focul asta, cum as putea sa inchei, l-am intrebat, cum as putea sa inchei aceasta cursivitate poticnita sa o reduc la un metatext despre tot ce am scris pana acum, spune-mi cum si am sa te las sa ma iubesti fara durere.

duminică, 8 mai 2011

Ma gandeam la uitare

Daca ai sa pleci
Am s-o iau pe acelasi drum cu tine
Si stii de ce?
Pentru ca imi placi
Imi place numele tau
Si faptul ca mirosi a haine calcate
Imi place aroma de menta
Pe care o ai pe buze.

Daca am sa plec, am sa te iau cu mine
In fundul bagajului, pe langa foi si pixuri
Tu o sa fii foaia mea bruna
Pe care am sa scriu
Povesti intregi
Cu fete urate
Si printi care le iau din Tara Uratelor
Si le-o trag pe fundal de film de actiune
Cu mila
Cu gentilete
Cu atentie
Pana se plictisesc si le lasa sa plece
Inapoi.

Da-mi o sansa, mai canta-mi
Canta-mi pana te dor degetele
caci numai cu degetele stii sa canti
Iti iubesc degetele
Iubesc sansa.

Pentru ca eu sunt urata
Din Tara Uratelor
Si plang in asternutul tau alb
Rugandu-ma la alte sanse.

miercuri, 4 mai 2011

Despre realitate

n-am sa scriu nimic despre asta. nu ma intereseaza.

marți, 3 mai 2011

Ploaie in mai

Tin sa mentionez ca blogul asta nu a devenit brusc un jurnal, dar trebuie sa spun ce am simtit astazi. Cum am plans intruna din cauza Doamnei si licornului ei, cum l-am regasit pe Bebe in Nicolas, apoi l-am pierdut cand am inchis cartea. Am simtit ca nu o sa-l mai regasesc vreodata. Ca paginile alea, asezandu-se una peste alta, mi-au strivit pe veci amintirea lui, ca Alienor eram eu, fetita oarba, orbita de atata dragoste, cu burta la gura si daruindu-se unui strain numai ca sa scape de altii care miros a oaie.

Apoi i-am auzit vocea si toate celulele mele urlande s-au bucurat ca nu a ramas in ghiozdanul meu, in paginile unei carti pe care varsasem cola in graba. Ce faci, unde te duci. A, acasa? Ce simpatic. A, da!Ma simt mult mai bine, am mancat ceva. Frematam de bucurie ca-l pot auzi si ca inchipuirile mele haotice nu au niciun effect in viata reala.

As vrea, totusi, sa-i spun mai multe despre ce simt, sa ma cunoasca mai bine. Sa stie cum am visat ca locuiam intr-o camaruta joasa, cu peretii albastri si murdari, parca vopsiti de un tigan spoitor si ma imbolnavisem de TBC, scuipam sange intruna. Tot visul am scuipat sange si tipam sa merg la spital, dar nimeni nu ma asculta, iar eu plangeam mereu ca intr-un film de groaza. Sange si lacrimi. Vrei sa vezi unde o sa locuiesti? Nu, la dracul, iubesc locul asta si fiecare clipa pe care i-am daruit-o, iubesc Vestul, iubesc iubesc iubesc. Nu ii lasa sa ma ia de aici si sa ma duca intr-un loc cu tei si visini, un loc de meditatie si liniste. Nu vreau. Iubesc drumul si ploaia si teii de pe strada asta. Si Vestul are tei.

Acum lasa-ma sa plang. Sa plang odata cu cerul. Un fel de plans dezastru natural, in care altii isi tin o umbrela deasupra capului sa nu ii ud.

Lasa-ma sa plang, elibereaza-ma de scris.

joi, 28 aprilie 2011

Ce e perfectiunea?

Azi, cand am aratat cel mai rau din viata mea, m-am intrebat asta. Ma plimbam ca ultimul copil al strazii cu un zambet imens pe fata. Imi era cald de muream, iar prietenul meu m-a vazut asa urata, iar singurul lucru pe care mi-l doream cu adevarat era sa mor sau sa ma inghita pamantul cu totul, sa raman acolo veacuri intregi in uratenia mea si sa nu ma vad nici macar eu, sa nu ma simt. E oare perfectiunea cand ai parul negru si mult si numai inele amestecate parca facand dragoste in capul tau? E oare perfectiunea atunci cand stai dreapta de parca lumea ti-ar apartine cu totul? E oare perfectiunea cand porti maiou si iti pupi iubitul pe obraz in poze de iarna?

Nu stiu. Eu nu-s nicidecum perfectiunea, iar iubitul meu ma accepta, nu ma iubeste. EL si-a ales o handicapata si acum trebuie sa se descurce cu ea. As vrea sa plec din viata lui, sa ma ghemuiesc pe un loc in autobuz si sa plang pana raman fara lacrimi pentru ca stiu!AH, stiu ca imi chinui ibovnicul cel perfect. Il fac sa suporte o uratenie fara margini ca a mea. Sa sarute niste buze uscate care au spus multe formule la matematica. Sa puna mana pe o fusta jalnica din stofa mult prea lunga pentru gusturile lui, dar il iubesc!Eu il iubesc, il iubesc.

Sunt handicapata.

duminică, 24 aprilie 2011

Cu verde

Nu vreau sa-ti simt ploaia pe umeri
Nici norocul cum cade sub gene
Vreau numai sa scancesti, sa speri
Sa mi te lasi pe umar
Cu nesfarsita lene.

Sa-mi stai pe brate nenumarate zile
Alunecand pe un covor de ceata
Sa imi trezesti instinctele fragile
Ce-mi tremura tinute doar in gheata.

Sa-mi pleci apoi cu tot cu cale si-amintiri
Sa lasi in urma drumul verde
Sa-ti amintesti de primele iubiri
In timp ce ultima in urma ti se pierde.




marți, 19 aprilie 2011

Te-am inghitit

Ma simt de parca te-as fi inghitit. Imi apartii secret, nu pot sa destainui nimanui de tine. Nu pot decat sa tac si sa te ascult cum te zbati in mine de parca ai vrea sa iesi, dar tu nu vrei, nu vrei sa ma parasesti. Esti in inima mea, in varful degetelor mele, pe drumul pe care merg, fara sa stiu cine esti de fapt si cum am ajuns sa te inghit cand mereu am vrut sa te evit.
Am un amalgam de sunete in cap. Totul imi vorbeste, totul ma cheama, ma cearta, ma trimite departe. Totul se aude asa de pregnant, iar capul ma doare. As vrea sa opresc ceva, sa opresc odata, dar nu pot, nu ma pot opri nici pe mine, in viteza de a-mi asterne pe nenorocitul asta de ecran gandurile atat de scumpe, sa le scot din mine, pentru ca de cand esti tu, nu mai are loc nimic, nimic. Si simt cum rezonezi cu mine, cu ritmul in care tastez. Cantam impreuna, cantece diferite. Cantecul de dragoste al mintii. As vrea sa-ti vorbesc, ravnesc dupa tine ca dupa cel mai gustos fruct din univers pe care nu pot sa-l am sau pot, pot doar pe jumatate. Doar ma intorc si ma ataca totul, dar tu esti aici, in mine, in universul meu, esti singurul care imi incape pe dinauntru si stiu, stiu, stiu ca nu poti sa iesi de aici, ca esti prizonierul propriului nostru razboi. Eu cu tine. Noi cu lumea. Lumea cu alte lumi. Si tot asa, ca intr-un lant infinit si vicios in care ne aruncam amandoi, dar nimeni nu ne da de capat. Doar doi straini care se plimba de mana pe strada, ai spune. Dar ma incearca mai multe. Mi-e frica. Mi-e frica sa nu fii cu mine, sa alegi sa pleci si sa te desprinzi din hematiile mele, din neuronii mei, din toate sistemele alambicate din care sunt compusa, m-ai lasa incompleta si as muri. Nu suport sa fiu incompleta. Si am sa te caut mereu. Dar as vrea sa mor inainte, inainte de toate, sa nu apuc sa gust durerea, sa murim impreuna, sa ne ingroape pe amandoi, sa creada ca sunt numai eu, ca numai eu am mainile pe piept, dar tu inauntrul meu inca mai canti, inca imi mai atingi inima inerta din care nu se mai naste niciun sunet, niciunul. Ai vrea sa plangi. Cat de mult sa stai fara muzica? Cat de mult sa stau eu fara tine? Asa ne topim, intr-un glas, intr-o coarda, intr-un cantec infinit si sumbru. Iar tu te rogi in interiorul meu, te rogi sa se opreasca totul odata. Dar eu nu te mai aud, sunt moarta. Moarta. Te rogi si langa mine, fara sa stii ca de fapt ai murit si tu in interiorul meu. Te rogi ca sufletul meu sa ajunga intr-o alta glorie decat a ta, sa nu se intalneasca niciodata, in toata eternitatea.
Dar eu iti jur pe lumina, iti jur ca vom fi judecati impreuna, gasiti nevinovati si aruncati amandoi in acelasi rau de miere.

miercuri, 30 martie 2011

Unde-mi esti, trecut?

-Promite-mi sa nu mai fii asa de proasta!mi-a spus el stand la o cafea decofeinizata pe marginea unei stanci.
I-am zambit. Era cel mai sincer zambet dintre lacrimi pe care il puteam oferi. Daca eram proasta ce?
-Promite-mi.
-N-am sa-ti spun nimic. Imi lipseste prea tare.
-Cine?!Gasca ce esti!Tie iti e drag orice om de pe strada si sari de gatul lor avida de iubire, te agati ca o maimuta, apoi treci mai departe. Spre altii. Altii ca ei. Ce doare cel mai tare?
-Inocenta. Atunci cand o vad fug. Ma ascund in dulap si plang acolo zile intregi. Cum ai vrea sa intinzi mainile, sa atingi, sa incurajezi, sa plangi, sa oferi, sa ucizi din prea multa iubire. Sa-ti retragi mainile pline de sange, iar el?! El sa zaca cu ochii intredeschisi, zambind molatec si dulce. Suferind. Murind sub ochii mei calmi. Atunci abia am sa-l pot saruta ca sa plece linistit spre Lumea lui de care tot vorbeste oamenilor.
-Si chiar crezi ca te va saruta inapoi?
La asta nu m-am gandit niciodata. Am ramas impietrita. Chipul lui atat de masliniu se facea alb deodata, apoi devenea la loc masliniu zapacindu-mi simtirea. Parul lui trecea de la roscat la verde la galben spalacit si devenea la loc negru ca printr-o rugaciune.
-Ai sa ma iubesti asa? M-a intrebat zambind haotic.
-NU!!!Nu, la naiba, nu!Mori. si l-am impins de pe stanca lasandu-l sa-mi strige numele in agonie. Apoi mi-am luat cafeaua si-am plecat.

miercuri, 16 februarie 2011

Copile,

Viata mea e un iad si o stii. Am vazut destule. Mi-a ajuns. Iti amintesti cand iti spuneam ca as vrea sa dorm cu cineva? Sa dorm si atat? Sa ma cuibaresc langa tine. Un om fara vicii. Fara durere. Un om care miroase fin a parfum. Nu doresc sa-mi insel partenerul de viata. In niciun caz. Pentru ca m-am legat de el tacit. Fara prea multe cuvinte. Si asa ne obliga eternitatea pe amandoi ca intr-un tablou abstract desenat de insusi Alin Carpen.

Iar tu esti aici sa razbuni. Pe toti din urma. Si sa razi de cuvintele lor mari.
As fi fost gata sa las totul in urma. Chemare, viata, calmitatea mea pe muchie de cutit, prieteni buni, linistea mea sufleteasca, pacea cu universul, raspunsul meu la rugaciuni. Tot. Ca sa te vad o data. Pentru O DATA as fi aruncat tot. Mereu fac asta. Nu vad viata dupa un anume moment. Dar as vrea sa o vad. Nici macar nu ma cunosc. Auzi la el...cuvinte complexe. Poate am stat prea mult cu Memelis.

Copile, viata e o javra. Cuvintele sunt scaparea. Spune mereu ce simti. Straight away. Drum bun!

sâmbătă, 12 februarie 2011

Cu M de la infidelitate

Iubitule, nu mai tremura. E atat de cald. Atat de soare. Atat de seara si departe. Stai linistit si uita. Uita tot ce te-a intristat vreodata. Am sa-ti car oasele cu mine. Am sa te iubesc intotdeauna. Chiar de nu voi putea niciodata sa te ating. Sa te privesc. Vei umbla in gandul meu si-mi vei calca neuronii cu bocancii. Pentru ca eu, eu te-am primit. Am iubit tot ce ai avut fara diferente. Am tanjit atat de mult dupa tine. Am scrasnit din dinti. Nu te mai ascunde, nu mai scotoci in mintea ta. Nici in a mea. Priveste-ma ca pe un nenorocit de cadou al destinului. Pe care niciodata nu l-ai putut deschide. Care a ramas pe noptiera ta prafuita pentru restul eternitatii.

Pentru ca pot fi a tuturor. Pot sa ma dau fara niciun fel de remuscare. Pot sa si zambesc, sa cred ca e de bine!Sa spun "stiu ca e bine" ca intr-o poveste cu prosti si tu sa ma crezi. Pot sa fac asta si tu sa ramai ca o bomboana intacta intr-un colt al sufletului meu nemangaiat.

Iar eu ma voi plimba in sosete pe strada cu o cana mare cu cafea in mana si-ti voi striga numele alaturi de o gramada de cuvinte in turca. Voi striga cu o deznadejde imensa. Cu promisiunea ca le vei auzi. Ca vei intelege. Ca ma vei privi hohotind cu obrajii rosii si genunchii juliti si te vei opri langa mine sa-mi spui ca a avut sens. Totul. Sa razi de mine si de sacrificiul meu minuscul. Sa-mi spui "roscato, viata merge inainte oricum." Sa-mi intinzi o mana, iar eu sa o iau ca pe o ultima salvare inainte sa ard intr-un Iad inexistent si sa ma duci la un altar fals. Sa ma inmanezi unui ginere care niciodata n-a stiut. Care sade cu ochii slipindu-i de inocenta. Ochii-celui-care-nu-cunoaste. Si sa te uiti, da, sa te uiti cum imi leg destinul-destin care iti apartine trup si fapte-de un alt om. Unul intarziat...si poate dintr-un motiv sau altul pe acelasi drum cu mine.


luni, 7 februarie 2011

Morala?

Spune-mi. Spune-mi ce-ti trece prin cap, la dracul!Spune-mi ca am atata imoralitate in creierul asta. Ca as fura ca sa traiesc. Ca m-as prostitua alaturi de fiintele alea care se dau pentru o tigare. Spune-mi ca pot fi usa de biserica. Spune-mi ca-i iubesc pe ceilalti atat de mult si mi-as dori sa fiu exemplu pentru ei. Ca-mi ascund frustrarile. Ca sunt pierduta. Mi-ai spus o data inainte. Mai spune-mi o data. Tipa la mine.
Spune-mi ca sunt urata. Atat de urata, ca ma vei iubi pentru eternitate. Spune-mi ca vrei sa ma pastrezi pura. Ca ma agat de o ata de papiota ca sa supravietuiesc ca sfanta. Si spune-mi. Spune-mi ca ai avut incredere in mine ca o sa te schimb. Ca o sa te schimbi pentru mine. Ca sunt o neserioasa. O mincinoasa si jumatate. Ca promit si nu raspund. Ca suni si eu doar privesc telefonul crucis si ii spun ca-l iubesc. Ca plang. Plang o gramada pentru ca nu mai stiu cine sunt.
Spune-mi ca ma plictisesc repede. Ca mereu vreau altceva. Spune-mi ca-s lasa. Ca astept sa treaca ani pentru un nenorocit de sarut. Si ca pot sa sarut intr-o secunda daca sunt beata.
Spune-mi ca mai am multe de invatat. Ca nu sunt niciodata punctuala. Ca nu studiez aproape deloc. Ca ma dau cu usurinta. Ca scriu urat.
Spune-mi ca nu stiu sa schiez si ma lovesc mereu. Spune-mi ca alunec. Ca ma incapatanez sa port tenisi in mijlocul iernii. Ca ignor. Ca am o marturie slaba. Ca mi s-au oferit o gramada si ofer atat de putine in schimb.

Spune-mi cat ma iubesti. Cat m-ai asteptat. Cata infidelitate am putut sa ofer. Sa primesc. Pentru a-mi da seama...ca a fost nevoie de minciuni ca sa dau de adevar.

duminică, 6 februarie 2011

Medet?

Intotdeauna am vrut sa trag pe nas:boala mea. Dar de cand am devenit ceea ce sunt, mi-am interzis pana si gandurile. Sunt un vierme. Nu-i o noutate. Imi rasfoiesc jurnalul cu dispret si curiozitate. Vreau sa ma redescopar in momentul asta, dar nu prea reusesc. E intuneric in camera mea si doar pipai foile ca un orb fara speranta. Cu vise numai. Beau vin. Sunt ametit si-mi place. Ador starea asta. Nimic nu mai vreau. Nici femei. Nici asternuturi. Nici senzatii tari sau marturii despre. Asa imi petrec seara asta. Asa mi-o petreceam de fapt inainte ca.....


_________________________________________________________

-Avem mandat de arestare pe numele dumneavoastra...

_________________________________________________________

-Cum pula mea au crezut ca am fost eu?
-Totul o sa fie bine. Odata ajuns aici, nimic nu e cum iti imaginezi. Viata e relativ in dungi. Fumam mult si impartim frateste. Bataia ca si painea.

Avea vocea catifelata, iar eu eram obosit. Al dracului de obosit. Fumam intr-o tigara comuna. Posta. Ii simteam picioarele. Si imi doream atat de mult sa se duca dracului, dar ma atata ingrozitor. Ea. O femeie criminala. Jillian. Isi omorase iubitul. N-am inteles-o niciodata. Dar stiam ca e o femeie care vrea multe. Care are de oferit o gramada. Sa omori pentru ca iubesti prea mult pe cineva? Asta am inteles mai tarziu. Cand totul mi s-a luminat in cap. Cand Jillian s-a urcat pe mine si mi-a bagat limba in gura. Stiam ca nu e tocmai normal, dar ma excitasem deja. Jillian era cea mai complexa fiinta pe care o intalnisem. Ar fi dat orice. Nu-i pasa. Virginitate? Hahaha. Asta nu era nimic pentru ea. Poate se nascuse nevirgina. Se nascuse invatata. Stia ce-i dragostea inca de cand fusese un spirit. Am simtit asta. In toate momentele. Se impingea in mine cu sete. Ma privea cu ochi goi. O privire de om care nu mai are ce pierde. Mi-as fi dat sufletul sa se opreasca. Sa continue in acelasi ritm nebunesc. Intunericul ala. Umezeala. Jillian cu picioarele ei perfecte si reci. Eu. Un om atat de daramat de griji. Un om inchis pe nedrept tragandu-i-o unei criminale care imi innebunea simturile. Nu stiam ce am sa fac. M-a sarutat cand am terminat. Parca a ginit momentul. M-a sarutat cu toata patima din lume si am stiut ca nu o sa plec de acolo fara ea...


miercuri, 2 februarie 2011

Sick little suicide.

In orice face e un pic de sinucidere. Si privesc asa ca un nenorocit de spectator. Fara niciun cuvant. Fara litere. Nu mai am nici aer si nici pamant pe care sa calc. Si nici actiune cu care sa-mi leg povestea. Totul devine asa o punte incredibil de subreda intre doua idei pe care le pierd!Doamne, le pierd pe amandoua. Si m-as ruga. Dar imi ramane decat sa ma uit. Iar zapada nu mai e limpede. Si nu mai pleaca.

"In martie??"
"In martie."

Dar nu vreau sa vina martie. Nu vreau. Am douazecisioptdezilesansa. Douazeci si opt de zile de iarna. Apoi o sa plece tot. Zapada. Frica. Noaptea. Etichetele. Geamurile inghetate. Ghetele. Fesurile. Vinul fiert. Oamenii ghemuiti. Gata cu zambetele si cu discutiile. Gata cu alunecatul pe gresie. Gata cu tot.

Iar istoria o sa se repede. Ca anul trecut.


sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Ca sa devenim nemuritori, iubito..

De ce mananc la ora asta? Doamne, imi e atat de frica. Dorm asa putin. Mananc atat de mult. Traiesc asa sferturi de viata. Traiesc in scris. In condeiul meu e viata. Si se scurteaza cu cat scriu. As scrie pagini intregi ca sa termin cu viata. Pentru ca eu niciodata n-am invatat sa ma opresc din dezamagit. N-am invatat sa plec de langa salbaticiunile care musca din mine. Care iubesc cu o patima groteasca ce ma distruge pe zi ce trece. Si devin si mai mica. Si eu tot o salbaticiune in mainile lor. Si as distruge inimi pe care le iubesc. As distruge vieti intregi numai ca plang. Sa ma aplec peste ei si sa-mi vars lacrimile vinovate. Siroaie. Pentru ca merit sa plang. Sa mi se ridice spasmotic cutia toracica. Sa suspin si sa suspine cu mine toata valea. Si pantecele Pamantului sa ma primeasca inapoi cu vise cu tot. Sa ninga peste mine. Peste umerii astia pe care a stat Lumea. Sa ninga cu lacrimi inghetate. Sa ma striveasca sub apasarea lor. Eu, un blestem. O fiara, nu un om. O dorinta numai, nascocita in inima unui diavol. O dorinta care acum doreste la randul ei. Si se aseaza in genunchi in zapada cu mainile impreunate in rugaciune. Cateodata. Cand drumul e lung si greu. Atunci se aseaza. Si plange. Cere indurare. Cere o cale mai usoara. Cere reguli mai putine. Cere trupuri care transpira. Trupul. Un pahar cu vin si un mileu patat de ani. O camera goala in care rasuna ecoul. Un pas de Sfant. Un Sfant care respira. Care iubeste cu o patima covarsitoare in care ma arunc si eu. Si-l cer, Doamne. Asta e rugaciunea mea. Sa pot sa-l am. Intr-o seara, la gura sobei, pe o rogojina care scartaie. Si langa mine sa am un pahar cu vin...

vineri, 28 ianuarie 2011

Iubiti.Iubeste.Iubesc!

sunt o clama de birou. nu am nume. nici macar cuvinte nu am. le imprumut. toata viata mea intortocheata am tinut foi unele langa altele. le-am legat. certate si sincere imi marturiseau cata nedreptate a adus venirea mea.
- tu esti un fel de juramant? ma intrebau
- mai bine n-as mai fi, ganguream eu in timp ce-mi injuram destinul dependentei in gand.
am legat. am lasat semne. am fost uitata sub o masa rotunda plina cu cesti goale de cafea. am zbierat dupa ajutor, dar niciodata nu am avut inspiratia sa imprumut si corzi vocale. m-am zbatut, dar mi-au lipsit fibre musculare striate si netedete. nici macar tendoane nu am avut. spiritul lor de observatie - incredibil de slab - m-a lasat sa ma plictisesc pe podea si sa-mi fredonez in minte melodii auzite din greseala la radio.

dupa decenii de asteptare si planuri cu sutele inghesuite in singurul meu neuron flexibil si pe moarte - m-am indragostit. puteti rade intruna de mine. reunosc. nu m-as fi indragostit daca nu ar fi fost el.
probabil sunt la varsta critica a clamelor de birou si jur pe roz ( culoarea pe care o urasc cel mai mult ) ca nu am iubit niciodata pana acum. si ma simt asa de parca plutesc si nu mai am vreme sa ma gandesc la treaba ingrata de a lega foi unele de altele. pentru ca atunci cand sunt in mainile lui uit ca sunt o ... simpla clama de birou. sunt confuza doar din cauza ca palmele lui sunt o adevarat copiuta la franceza. mereu mi-am dorit sa o invat. as fi putut sa-i soptesc. i-as fi castigat simpatia vesnica.

auuuu. opreste-te. ma doare. ma intinde furios fara sa se uite la mine apoi ma arunca si fuge grabit pe scari. il urmaresc o vreme. imi blestem in minte corpul metalic ce nu ma ajuta. imi blestem dorul si neputinta.

___________________________________
sunt o fosta clama de birou care isi da ultima suflare cu constiinta ca a iubit..un corigent la limba franceza

duminică, 23 ianuarie 2011

Frate.

In timp ce tu iti fumezi tigara de dinainte de somn, eu sunt cu tine. Cu gandul la tine, fratele meu de sub soare.
Urmareste-ti inima pentru ca numai prin urmarire poti ajunge la perfectiune. Iubeste, fratele meu de sub soare. Apoi urmareste!Du-te dupa ei. Dupa ele. Dupa noi in toate cotloanele. Treci peste cai ferate cand trenul te atinge rece si zgomotos. Treci peste cadavre. Calca, fratele meu. Destinul te vrea puternic. Noi te vrem inapoi.
Du-te. Ia cu tine doar numele tau intr-un buzunar si lasa-ma in urma. Nu mai e nimic aici, in afara de zapada. Si de mine. Nu mai fuma narghilea, timpul se scurge. Nu mai dezamagi pe nimeni. Tu trebuie sa pleci. Sa mergi mai departe. Ignora petele de sange de pe zapada. Ignora-le. Doar m-am intepat in timp ce-ti coseam o mantie cu care poti trece prin foc.

Ia-ma, ia-ma cu tine. Cum am sa pot trai? Cum am sa pot sa mai scriu vreodata daca pleci? Ramai aici si n-am sa-ti spun niciodata de mine. Ia-ma de mana. Sunt asa de sigura cand pot sa ma sprijin de tine. Cand gheata e ca oglinda si aluneci tu in locul meu. Sa radem. Sa bem cafea cu lapte in scara unui bloc. Ramai. Ramai.

Ia cu tine ci viata si sangele. Ia cu tine caile ferate si toate zambetele pe care le-am conturat impreuna. Ia si cafeaua cu lapte si toate regulile incalcate.
Ia orice, dar ramai. Ramai. Fiecare celula din mine ingenuncheaza in fata acestei idei. In fata ta, fratele meu putin pierdut si mult iubit! Ia tot, dar ramai langa mine.


marți, 18 ianuarie 2011

Nu, iubito

E viata atat de scurta!
Nu!
Da-mi o mana. O mana de-a ta alba si proaspata.
M-am saturat sa caut iluzii.
Sa fug tot timpul.
Sa plang. Sa zbier dupa ei. Dupa ele. Dupa noi!

Iarta-ma iubito.Eu sunt atat de oarba.
Si as bea vin cu scortisoara si lacrimi.
Mi-as uita pacatele pe scaunele din metrou.
Pentru ca toate greselile tale imi apartin, iubito.
As vrea sa te salvez, dar te iubesc prea mult.
Te iubesc cu ochi, cu maini, cu plamani, cu carne.
Si mi-era dor.
Atat de dor!
Nu, iubito!
Nu!
Nu pleca tocmai acum cand tocmai te am si cerul te-a sorbit in aripa lui.
Cand pamantul rasufla fericit si greoi sub pasul tau ca fulgul.
Iar totul e desertaciune. Si ceata. Si gol..
Iar voi toti sunteti niste pretexte. Niste Marionete. Papusi cu lacrimi.
Plecati de aici cu moralitatea voastra. Spalati cu ea podele.
Nu ma mai invatati reguli!
Sunt nedemna si beau vin si te iubesc, iubito!

duminică, 16 ianuarie 2011

Afurisit ianuarie.

Nu pot sa dorm. Si nu mai scriu in jurnal. Dar plang. Plang tot timpul. Dimineata mai ales, cand realizez cu disperare ca asta e inca o afurisita de zi intr-o afurisita de luna de iarna. Aud chitari si inchid ochii in extaz ascultandu-le. Chitarile sunt singurele care ma mangaie.

Ah, si daca n-ar fi el sa-i semene atat de mult, as fi murit de mult in aceasta iarna. Si imi e atat de rau cand nu e aici. Asta e dependenta, iubire. Nu e nicidecum un sentiment placut. E angoasa. Paranoia. "Si ce o sa fac fara el?" De ce nu am tigari?! Frate, ce sunt eu de nu am tigari?! De ce m-am lasat? Si de ce el bea vin fiert si-mi spune cat ii place? Nu stie ca nu am voie? Ca imi e atat de dor de cana mea alba cu buline albastre.

Oare nu o stii el ca pe buzele mele e mai multa furie decat zambet? Nu, nu stie. Pentru ca rade. Dar eu sunt de vina. Numai eu sunt.

Do you like to hurt?I do. I do.
Then hurt me.

miercuri, 12 ianuarie 2011

Gimnastica inimii

si tu ce-mi ceri, ce vrei de fapt?
lira mea in schimb pe un sarut?
de drumul lung, de scurtele cuvinte nu esti apt
nu te impiedica, tricoul imi e scurt
si frigul imi alearga peste gene
iubitul meu cu ranile-n cangrene
cu suferinta-n sange, fara iubiri in vene
calauzeste-mi pasul, finalul e aproape
langa penita scurta mancata de rugina
langa cerneala ce mi-a desenat in soapte
a ta rutina.

Marioneta

bratele tale-mi sunt mormant
si ruga ta pe veci neascultata
imi zdruncina iubita lin culcata
pe pamant.

cenusa ta imi e cuvant
si visul tau neocrotit pe margini
iti iarta soapta ce o tot alini
in vant.

tacerea ta imi e vesmant
si gandul tau scurt in capilare
imi sapa o groapa cat neputinta de mare
de-acelasi cant.

marți, 11 ianuarie 2011

Picatura in care te scalzi e sacra, prietene!

In cinstea tuturor paharelor de vin pe care le-am baut vreodata, asta e o zi cu adevarat rece. Si as jura, dar nu am voie. As jura pe campii si pe munti, dar nu eu le-am facut, as jura ca astazi imi e mai frig decat ieri. Iar toate zilele danseaza pe o scena inghetata in timp ce eu imi cunosc pe rand toti fratii din lume ca intr-o linie nesfarsita de droguri divine.

In numele tuturor regulilor incalcate, cine esti tu sa-mi bei existenta? Sa-mi tarai prin noroi tot ce am iubit vreodata? Sa raman singura si sa dorm in alte paturi, ca un tribut adus tuturor clipelor nedormite? Si toate astea din cauza ta. Iar tu refuzi sa-mi spui cat e ceasul.

Prietene, eu numar fiecare secunda. Eu dorm in ele. Le iubesc. Cate secunde mai am pana....mor. Pana plec. Pana ajung la scoala sa vad daca Fake-ul meu traieste?

Asa ca da-mi ceasul si nu mai plange. Da-mi ceasul si pleaca.

Departe.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

The rain on my chest is a baptism

Am luat cheile cand am plecat
Am luat si inocenta ta de pe etajera.
Am luat tot
Nu a ramas nimic in urma mea.
Totul e fum.
E gheata.

Nu am bilete:sunt un calator nemerituos.
Nu am nici inima
Nici suflet
Nici lacrimi.

Am decat sosete
Si o lume imensa care zace in fata mea
Sub bocancii mei prafuiti
Sub constiinta mea plina de atatea pacate.

Iar ceasul ticaie nerabdator
Il aud, si-mi sterg ultimele clipe de praf.

Il aud, iar ... nu e atat de departe
As putea sa merg acolo pe jos.

miercuri, 5 ianuarie 2011

Amprente.


-Sa nu pleci.

-Sa nu plangi. Voi pleca.

-Stai!!Aici ai tot. Uita-te-n urma.
______________________________________________________________
Trenul a suierat dramatic. Dar nu eram acolo. Nici macar nu ma nascusem inca. D-asta a putut sa plece. Pentru ca un om nenascut nu putea sa-l traga inapoi, sa-l iubeasca.

Dar am fost acasa. Si am citit. Ca sa nu plang. Si am cantat. Cu vocea. Cu fiecare celula. Am si dormit. Ca un prunc. Fara cosmaruri. Acum sunt aici si scriu. Despre un noi dezasamblat. Si despre mine. Cum m-am nascut eu, doar dupa ce a plecat, doar ca sa fim iar impreuna intr-o zi din urma. Sa pot sa-l conduc de mana pana la gara.

Dar acum sunt tot eu si cresc. Ca un tribut adus mamei care m-a adus pe lume. Si roscatului, care m-a nascut din nou.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Scriu pentru ca vreau. Pentru ca simt. Acum, in noapte, mai mult ca niciodata. Iar secundele mi se scurg, ca niste vene taiate in mijloc de ianuarie.Si afara nu-mi ninge suferinta. M-a speriat necunoscutul. De cand traiesc. De cand exist. Dar il iubesc. La fel cum iubesc fiecare octava din vocea lui. Cui? De unde atatea voci si lacrimi si sange si iarna?Cand eu am jurat pe altarul idolilor vostri ca n-am sa mai beau decat suferinta? Ma impiedic cam mult, ar trebui sa-mi leg sireturile.
Sunt prea departe.

Prea departe.

Si ma scurg.

Cu lacrimi sarate.

Ca o zi de vara.