Ma simt de parca te-as fi inghitit. Imi apartii secret, nu pot sa destainui nimanui de tine. Nu pot decat sa tac si sa te ascult cum te zbati in mine de parca ai vrea sa iesi, dar tu nu vrei, nu vrei sa ma parasesti. Esti in inima mea, in varful degetelor mele, pe drumul pe care merg, fara sa stiu cine esti de fapt si cum am ajuns sa te inghit cand mereu am vrut sa te evit.
Am un amalgam de sunete in cap. Totul imi vorbeste, totul ma cheama, ma cearta, ma trimite departe. Totul se aude asa de pregnant, iar capul ma doare. As vrea sa opresc ceva, sa opresc odata, dar nu pot, nu ma pot opri nici pe mine, in viteza de a-mi asterne pe nenorocitul asta de ecran gandurile atat de scumpe, sa le scot din mine, pentru ca de cand esti tu, nu mai are loc nimic, nimic. Si simt cum rezonezi cu mine, cu ritmul in care tastez. Cantam impreuna, cantece diferite. Cantecul de dragoste al mintii. As vrea sa-ti vorbesc, ravnesc dupa tine ca dupa cel mai gustos fruct din univers pe care nu pot sa-l am sau pot, pot doar pe jumatate. Doar ma intorc si ma ataca totul, dar tu esti aici, in mine, in universul meu, esti singurul care imi incape pe dinauntru si stiu, stiu, stiu ca nu poti sa iesi de aici, ca esti prizonierul propriului nostru razboi. Eu cu tine. Noi cu lumea. Lumea cu alte lumi. Si tot asa, ca intr-un lant infinit si vicios in care ne aruncam amandoi, dar nimeni nu ne da de capat. Doar doi straini care se plimba de mana pe strada, ai spune. Dar ma incearca mai multe. Mi-e frica. Mi-e frica sa nu fii cu mine, sa alegi sa pleci si sa te desprinzi din hematiile mele, din neuronii mei, din toate sistemele alambicate din care sunt compusa, m-ai lasa incompleta si as muri. Nu suport sa fiu incompleta. Si am sa te caut mereu. Dar as vrea sa mor inainte, inainte de toate, sa nu apuc sa gust durerea, sa murim impreuna, sa ne ingroape pe amandoi, sa creada ca sunt numai eu, ca numai eu am mainile pe piept, dar tu inauntrul meu inca mai canti, inca imi mai atingi inima inerta din care nu se mai naste niciun sunet, niciunul. Ai vrea sa plangi. Cat de mult sa stai fara muzica? Cat de mult sa stau eu fara tine? Asa ne topim, intr-un glas, intr-o coarda, intr-un cantec infinit si sumbru. Iar tu te rogi in interiorul meu, te rogi sa se opreasca totul odata. Dar eu nu te mai aud, sunt moarta. Moarta. Te rogi si langa mine, fara sa stii ca de fapt ai murit si tu in interiorul meu. Te rogi ca sufletul meu sa ajunga intr-o alta glorie decat a ta, sa nu se intalneasca niciodata, in toata eternitatea.
Dar eu iti jur pe lumina, iti jur ca vom fi judecati impreuna, gasiti nevinovati si aruncati amandoi in acelasi rau de miere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu