De parcă ar putea cineva să vadă prin ochii mei Parisul. 

Nici măcar ei care au fost acolo nu au văzut. Iar eu aveam suficientă durere de unde alege.

De parcă aş putea să schimb trecutul, să-l fac al meu, de parcă aş putea să curăţ TOTUL, să-l aduc într-un vârtej în locuinţa mea lacustră, apoi să-l umilesc, să-i arăt cine a iubit şi a pierdut, cine nu iubeşte şi câştigă. Dar eu mă port ca şi cum nimeni nu-ţi luase tinereţea înaintea mea, de parcă mi-ar fi rămas mie vitalitatea oricărui început, dar vitalitatea nu rămâne, al dracului trecut, al dracului Paris cu turnuri şi poduri şi cafenele, de parcă nu mi-aş fi dat un plămân să fiu acolo, să mă lipesc de un necunoscut, să-i fur mănuşile, apoi să facem ultima fotografie din film împreuna lângă un magazin oarecare, să o agăţăm de un perete oarecare, apoi să facem dragoste sub aceeaşi luna, sub acelaşi cer acoperit de acelaşi tavan murdar al unui motel ieftin, să mă părăsească apoi, pradă propriilor lacrimi, să plâng că s-a întâmplat, că s-a terminat, să îmi doresc să fiu singură, să nu fi dat vreodată de tine.

Tu n-ai tinereţe, toată ţi-a luat-o ea, iar eu mă lupt cu un mort în fiecare zi, de parcă mi-aş dori să fiu eu zeiţa cauzelor pierdute că Santa Rita nu-şi face datoria. Nu cu noi.

Sunt prea tânără şi mă irosesc lângă tine, iar tu îmi zâmbeşti în somn-că rareori te prind treaz să-ţi împărtăşesc nimicuri, iar tu adormi lângă mine şi ah!cât aş vrea să plec, să te las zăcând în propriul somn, amintirile tale, nenorocitele tale de vise.

O să fim istorie

Câtă vreme nu e artă,eu nu scriu şi gata.Nimeni nu scoate artă din propriile mâini pentru ca alţii nu au răbdare să privească,să asculte,iar eu nu mai am timp de vrăjeli d-astea cotidiene.Am timp scurt.Iar când te vad uitându-te la mine de parcă ai fi buricul pământului şi trebuie să ling pământul pe care ai călcat,simt că-mi pierd puţina viaţă pe care o am.Iar idioţii ăia mai vorbesc despre demnitate.Ce-i aia?Ăsta e momentul când îmi aprind o ţigară.Pentru că pot.Ura.Nu sunt idioata pe care o vezi.Sunt mai multe idioate într-una singură,o multitudine,iar pielea mea nu are loc pentru toate,d-asta a fost nevoie de tine.

Moarte albă

Era inevitabil sa ma gandesc la ea. Chiar si atunci pe munte, in zapada pana la glezne. O visam, intrasem in hipotermie, nu stiu. Mergeam fara adresa, mergeam la intamplare, din cafenea in cafenea, cateodata imi trecea durerea si puteam sa rad la ei, sa-i admir, dar ma gandeam tot la ea, cum ar fi sa mor in intinsul asta alb, sa mi se opreasca inima, sa nu mai pot merge mai departe, ea o sa-l ia pe iubitul meu care nu stiu daca mi-a apartinut vreodata cu adevarat si atunci cu atat mai putin, cum ar fi sa mor si ea sa vina imbracata in Rebecca sa-i zica e bine,gata,s-a terminat,acum poti veni cu mine,sa ma saruti,sa-mi dai jos ochelarii atunci cand ne iubim. Eu n-am avut niciodata ochelari. Eu am apendicita,poate o sa mor,poate nu. Mortii nu simt durerea. Nu-i lasati sa ma chinuie. Daca paralizez, patiti-i sa ma omoare, am sa va fiu recunoscatoare mereu. Atunci nu am sa iubesc, nu am sa iubesc pe nimeni. Mi-e teama,dar nu teama de durere,teama de a nu mai simti nimic niciodata, de a auzi voci si a nu le intelege, de a fi atinsa si a nu dori mai mult. Mi-e teama de o asemenea viata, sa le spuneti sa ma omoare. Vreau sa mor sau sa ma trezesc pe picioarele mele, sa merg, mereu am vrut sa merg, sa merg intruna, nu-i lasati sa-mi ia asta niciodata.
Imi iubesc logodnicul si viata. Atat. Insa iubirea pentru el face ca iubirea pentru viata sa paleasca.