De parcă ar putea cineva să vadă prin ochii mei Parisul. 

Nici măcar ei care au fost acolo nu au văzut. Iar eu aveam suficientă durere de unde alege.

De parcă aş putea să schimb trecutul, să-l fac al meu, de parcă aş putea să curăţ TOTUL, să-l aduc într-un vârtej în locuinţa mea lacustră, apoi să-l umilesc, să-i arăt cine a iubit şi a pierdut, cine nu iubeşte şi câştigă. Dar eu mă port ca şi cum nimeni nu-ţi luase tinereţea înaintea mea, de parcă mi-ar fi rămas mie vitalitatea oricărui început, dar vitalitatea nu rămâne, al dracului trecut, al dracului Paris cu turnuri şi poduri şi cafenele, de parcă nu mi-aş fi dat un plămân să fiu acolo, să mă lipesc de un necunoscut, să-i fur mănuşile, apoi să facem ultima fotografie din film împreuna lângă un magazin oarecare, să o agăţăm de un perete oarecare, apoi să facem dragoste sub aceeaşi luna, sub acelaşi cer acoperit de acelaşi tavan murdar al unui motel ieftin, să mă părăsească apoi, pradă propriilor lacrimi, să plâng că s-a întâmplat, că s-a terminat, să îmi doresc să fiu singură, să nu fi dat vreodată de tine.

Tu n-ai tinereţe, toată ţi-a luat-o ea, iar eu mă lupt cu un mort în fiecare zi, de parcă mi-aş dori să fiu eu zeiţa cauzelor pierdute că Santa Rita nu-şi face datoria. Nu cu noi.

Sunt prea tânără şi mă irosesc lângă tine, iar tu îmi zâmbeşti în somn-că rareori te prind treaz să-ţi împărtăşesc nimicuri, iar tu adormi lângă mine şi ah!cât aş vrea să plec, să te las zăcând în propriul somn, amintirile tale, nenorocitele tale de vise.