Tin sa mentionez ca blogul asta nu a devenit brusc un jurnal, dar trebuie sa spun ce am simtit astazi. Cum am plans intruna din cauza Doamnei si licornului ei, cum l-am regasit pe Bebe in Nicolas, apoi l-am pierdut cand am inchis cartea. Am simtit ca nu o sa-l mai regasesc vreodata. Ca paginile alea, asezandu-se una peste alta, mi-au strivit pe veci amintirea lui, ca Alienor eram eu, fetita oarba, orbita de atata dragoste, cu burta la gura si daruindu-se unui strain numai ca sa scape de altii care miros a oaie.
Apoi i-am auzit vocea si toate celulele mele urlande s-au bucurat ca nu a ramas in ghiozdanul meu, in paginile unei carti pe care varsasem cola in graba. Ce faci, unde te duci. A, acasa? Ce simpatic. A, da!Ma simt mult mai bine, am mancat ceva. Frematam de bucurie ca-l pot auzi si ca inchipuirile mele haotice nu au niciun effect in viata reala.
As vrea, totusi, sa-i spun mai multe despre ce simt, sa ma cunoasca mai bine. Sa stie cum am visat ca locuiam intr-o camaruta joasa, cu peretii albastri si murdari, parca vopsiti de un tigan spoitor si ma imbolnavisem de TBC, scuipam sange intruna. Tot visul am scuipat sange si tipam sa merg la spital, dar nimeni nu ma asculta, iar eu plangeam mereu ca intr-un film de groaza. Sange si lacrimi. Vrei sa vezi unde o sa locuiesti? Nu, la dracul, iubesc locul asta si fiecare clipa pe care i-am daruit-o, iubesc Vestul, iubesc iubesc iubesc. Nu ii lasa sa ma ia de aici si sa ma duca intr-un loc cu tei si visini, un loc de meditatie si liniste. Nu vreau. Iubesc drumul si ploaia si teii de pe strada asta. Si Vestul are tei.
Acum lasa-ma sa plang. Sa plang odata cu cerul. Un fel de plans dezastru natural, in care altii isi tin o umbrela deasupra capului sa nu ii ud.
Lasa-ma sa plang, elibereaza-ma de scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu