luni, 8 noiembrie 2010

Anestezie

Are maini mici. Pistruiate. Miscari repezi, aproape violente. Pleoape purpurii de la atata nesomn. Pregateste serul fara niciun fel de atentie. "Poate nu e farmacist", m-am gandit. "Poate e doar un fals, un joc. Un copil printre seringi"
N-am putut sa uit niciodata mainile alea. Nici acul. Nici mirosul de sange care razbatea prin perdele. "Poate e doar un joc" speram.
-Stiam. Stiam ca in mainile mele ai sa-ti pierzi vesnicia. Sunt mandru.
Acum imi mirosea a superioritate. Si ma simteam singura. Auzeam cum punea fier peste fier. Ace. Traume pe care le am de mic copil. Poate el nu vindeca.
-Ai crezut. Numai copiii cred. D-asta ii iubesc atat de mult.
-Niciodata n-am realizat ca ai pistrui. Poate te-as fi iubit.
I-am citit pe fata rautatea izvorata din energie pura. I-am cautat mainile, dar nu mi-a raspuns. Cateodata era inert ca un ciob. Atunci imi crea o disperare imensa.
-N-am sa te ranesc daca nu vreau.
Isi exercita puterea asupra mea. Dar imi era prea somn. Mult prea somn. Camera se topea odata cu mine. L-as fi strigat pe nume. Atat ma gadila dorinta de a-i sti numele.
-Cum te cheama?
A inceput sa rada zgomotos si s-a intors la seringile lui.
-Stii ca n-ai voie sa-mi folosesti numele. Stii asta. Mai bine decat oricine care mi-a picat vreodata in maini. Dar inventiile tale caraghioase, numele false cu care ma strigi cand esti singura, imi plac la nebunie. Arata cat de putin ma cunosti. Cum imi daruiesc un milion de prenume, cum le primesc. Si as putea sa tin la tine, daca nu as fi atat de departe...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu