Testament

Razboiul lor s-a sfarsit. Imi iau piesele si plec. Nu mai am nevoie de ele, si-au facut rolul, imi iau pelerina si cobor scarile. Ce o sa fac in continuare? Am fabricat arme pentru ei, sa se raneasca. Nu am intentionat sa ii doara, dar intotdeauna am iubit pasiunea de dupa o lupta, de asta niciodata n-am incetat sa ii intrig. Mi-a fost frica, insa, de ea. Psihicul ei fragil m-a facut sa-mi dau seama ca ar trebui sa ma opresc la un moment dat, ca toata iubirea-aproape patetica, ce-i drept-se va incheia odata cu razboiul asta. Insa niciodata n-am crrezut ca o voi gasi pe campul de bataie plangand si strigand, cu febra mare si cu rani deschise pe tot corpul. O astfel de aratare, nu mai poate fi capabila de iubire, m-am gandit, dar nu a fost asa. S-a ridicat-sangele ii siroia pe rochia alba, abia putea sa mearga. Imi e bine, mi-a soptit, mai am nevoie de un ragaz si am lasat-o, ce puteam sa fac? S-a dus spre el si intr-un gest aproape impaciuitor si-a imbarligat degetele in parul lui cret. Nu ai sa ma mai lovesti niciodata, nu? Cuvintele ei m-au durut, chiar fara sa fiu parte din povestea asta sangeroasa. As fi vrut sa-l strang de gat cu propriile maini, s-o smulg din bratele lui veninoase. Sa nu mai las cuvintele sa o raneasca asa de tare. Puteam sa vad pe trupul ei orice:injuraturi, ironii, tipete. Cu ce drept? a gandit mintea mea umana. Insa unde el atingea, ranile se vindecau imediat si rochia ramanea imaculata in urma. Am privit-o cu ochi goi, cu o mila nesfarsita. Maine avea sa uite tot si sa fie ranita la loc, poate mai rau. Trebuia sa opresc asta cat mai repede cu putinta, nimeni nu merita asta. Trebuia sa fie intr-un loc sigur, langa un om care niciodata nu ar rani-o, care ar iubi-o oricand, fara conditii, care i-ar spune asta in orice moment de nesiguranta. 

I-am spus toate astea ei cand am intalnit-o din nou zacand. I-am spus planul meu de viitor. Sa se duca departe de omul ala veninos, peste mari si oceane, sa ia in casatorie un om mediocru, dragut, atent, sa aiba studii destepte in timp ce omul mediocru o felicita si ii face un comentariu literar fiecarei poezii. 

Mi-a zambit ironit, apoi, cu ultimile puteri, m-a pleznit. Cu ce drept? mi-a intors ea cuvintele. Ia-ti acareturile si pleaca. Esti doar o mediocra, am sa raman langa el, numai el ma poate vindeca. Am sa raman aici, uite, sunt bine. Cuvintele ei mi-au sunat dureros, dar am lasat-o in urma. Cu o ultima privire peste umar am vazut cum el a lovit-o din nou, iar ea a murit acolo, pe campul de bataie, plina de rani, iubindu-l pe omul care i-a curmat viata. Razboiul s-a terminat. Mi-am luat pelerina si am plecat.