A trai pentru a-ti povesti viata

Ce-am facut a fost pentru tine. O sa ma intalnesc intr-o zi cu propria persoana pe strada si imi va reprosa aceasta fapta. Cum am inlaturat eu totul ca sa o pot lua de la capat cu mine. Sa ma invat cum eram inainte..

Dintre atatea sfaturi si pretentii, am si uitat cine sunt cu adevarat. Am existat vreodata? Am fumat vreodata ascultand muzica clasica? Vreodata am zambit strengareste tipilor care-mi zambeau la randul lor? Vreodata am dat din cap pe rock salbatic si am cerut pantaloni negri? Am mers eu vreodata pe strada fara sa fiu machiata? Am citit?
Am iubit vreodata neimpartasit?

Da. S-au intamplat. Demult si de multe ori. Pana la urma niciodata nu esti convins daca sentimentele sunt reciproce. Unii cauta liniste, altii pasiune. Unii cauta viitor, altii cauta clipa. Unii cauta tigari, altii cauta fum care miroase a capsuni. Unii cauta autoritate, altii cauta sa fie supusi. Unii cauta persoane asupra carora sa-si odihneasca aripa protectoare. Eu am cautat aceasta aripa. Sa ma intind la umbra ei si sa cuget la neant. La un nimic infinit. Sa nu-mi stea in carca nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Sa nu aud de nimeni. Sa cred ca lumea asta e goala, pe dinauntru si pe dinafara. Asa a inceput povestea mea. Cautand o aripa care niciodata nu a fost asa cum mi-am dorit-o. Intotdeauna am gasit la umbra ei si altceva in afara de liniste.

Acum sunt aproape singura. Lumina de la bec imi face obrajii sa para rosii, de parca mi-ar parea rau de ce am scris. Ca mint asa mult, ca-s asa de suparata, dar nu o recunosc.

Nu mai suport

As vrea sa stii, cand citesti asta, ca nu mai indur nicio secunda, ca nu mai rezist, ca as muri daca as stii cum. Ca doua zile nu mi se par deloc multe, ci FOARTE multe, cumplite, asezate una peste alta haotic. La un moment dat nu voi mai vrea sa astept, ci o sa vin singura, fara sa ma chemi tu inapoi acasa, o sa vin si o sa ma bucur de viata mea si n-am sa te las sa stii ca am venit. Pur si simplu, imi e mai usor sa astept acasa, cu perna mea si muzica mea si somnul meu de toate zilele.

Am suferit fiecare secunda. Ai inteles? Fiecare nenorocita de clipa pentru ca am vrut sa-ti fac voia. Poate intr-o zi o sa-mi gasesc curajul sa plec pentru mult timp, mult timp, dar teama imi e ca ma voi plictisi sa tot sufar.

Atat am vrut sa spun.

Ana, dormi?

Sunt asa urata, asa de urata si fericita cum n-am fost niciodata. Sunt fericita ca nu-mi pasa ca sunt urata, ca n-am creion dermatograf, ca stau cocosata, ca am o culoare stridenta la par. Sunt fericita pentru ca pot sa dorm ore de-a randul si sa visez oameni la care nu am dreptul nici sa gandesc in timpul saptamanii, dar vorba aia, nu-ti poti controla visele, nu?

Am visat marea ca inunda totul, gandul meu chinuit. Ca nu trebuia sa-mi tin respiratia sub apa. Am visat non-culori care deveneau culori calde daca ma apropiam. Am visat frustrari, ca si cum realitatea nu ma lasa niciodata sa ma bucur pe deplin.

Dar de data asta nu am sa plang. Ce poate fi mai frumos decat sa depinzi de cineva? La inceput m-a speriat sa depind si mi-am cautat libertatea in dependente diverse, ajungand singura si trista, la fel de dependenta ca la inceput.

As vrea sa scriu de copilaria mea, de parul meu castaniu, de cainele care a murit, de bunica mea cu multe amintiri, de iubitul meu pentru care timpul n-are nicio valoare, dar nu pot. Pot sa scriu decat ca-mi iubesc trecutul atat de feroce si nimic nu m-ar intrista mai tare decat sa dispara pur si simplu. Prezentul e linistitor acum, ma simt bine. Iar viitorul, viitorul e ceva de care mi-e frica. Ceva despre care toti oamenii vorbesc, iar toti vor o bucatica din viitorul meu pe care ma chinui sa-l creez in fiecare zi si pana la urma o sa mor creeandu-l, nefiind in stare sa-l traiesc vreodata.

_________________________________________________

Pentru frustrari am jurnal.

Oh, take me back to the start

Vino, vreau sa te intalnesc, sa-ti spun cat de rau imi pare si cat esti de frumoasa, sa-ti spun ca eu sunt cel care te-a pus de-o parte de lumea asta si te-a facut fiinta incantatoare de azi. Esti creatia mainilor mele, esti jumatatea mea. Piesa lipsa.

___________________________________________________
Nu mai suport. Nu mai suport zilele in care cade ganditor, as vrea sa stiu ce-i trece prin cap, ce-l face atat de nefericit langa mine, ce-l face sa comita cele mai stupide greseli muzicale. As vrea sa nu cred ca am visat cand el imi spunea foarte serios ca...

___________________________________________________

...am scapat de amintirea ei. Ea exista langa mine, ma asculta, nu zice nimic, nu protesteaza. Parca plange tot timpul si numai prezenta mea o face fericita. E un fel de simbioza intre noi. O simbioza in care ea nu-mi mai ofera nimic. Imi lipsesti TU, chiar tu, desi timpul ne desparte hain, n-am sa te uit niciodata. Si chiar de am sa raman langa asa-zisa iubita mea cu ganduri mari tot o sa ma gandesc la tine in fiecare zi.

___________________________________________________


Cine sunt eu sa-i pun lui bariere? Cine? As fi putut sa plec oricand, dar ma dor umerii atat de tare. Locul meu e aici? Oare asa mi-am dorit sa exist? Oare asa mi-am imaginat viitorul cand aveam sase ani si mancam micul dejun? Poate da. Poate e o parte dintr-o chemare mai mare. Poate e doar imaginatia mea.

____________________________________________________



Scriu prea rau. Am obsesii. Iarta-ma.

Mein Leben...

Imi e dor de tine cateodata. Stau singur pe jumatatea mea de pat si ma gandesc la parul care iti cade in cascade intunecate pe umeri...Cand ma uit pe cealalta jumatate, vad fiinta de care mi-am legat existenta intr-un mod nefericit. Fiinta tipatoare pe care cateodata am impresia ca o iubesc din suflet, dar atunci cand doarme goala langa mine nu-mi mai inspira nimic si prefer sa-mi amintesc de noi cum zaceam zambitori intr-un oras extrem de exotic in care magazinele aveau nume perverse. Atunci imi dau lacrimile. Imi vine sa ma ridic si sa ma imbrac cu primele haine care-mi apar in fata ochilor-deloc specific mie-si sa fug pe strada ta, asa cum de atatea ori am facut. Dar realizez ca lunile au trecut peste poza noastra de cuplu, desi noi ne-am iubit pana la moarte...moartea florii de la urechea ta.

Nu-mi place de ea, de ea cum se ghemuieste langa mine si parca nu ma lasa sa trec de nicio bariera:nici in viitor, nici in trecut. Sunt prins aici, blestemat sa-i simt iubirea care ma blocheaza in acest spatiu infinit de ingust.

Poate si ea urla dupa clipe trecute, nu stiu. Dar cand e langa mine arata la fel de linistita ca o perna siclam care respira..

Draga blog-ule,

Nu mai esti al meu. Esti acum al tuturor ochilor care nu trebuie sa te vada. Nu mai pot sa-ti spun framatarile mele care mereu sunt aceleasi, mereu. Nu se vor schimba cu toate vorbele linistitoare din lume. Asta pentru ca sigur e ceva, ceva cu mine. Dar nu o sa mai auzi niciodata de lucrurile alea. Imi voi murdari cutia toracica pe interior cu ele. O sa ma roada vesnic, o sa stea in umbra fericirii mele cu un cockteil in mana dreapta. Oricum, lasa asta. Iti doresc multa sanatate, de acum in colo nu voi mai scrie niciun lucru adevarat direct din inima mea cu sange si lacrimi. O sa scriu despre fake zambete si vara. O sa-ti pocesc existenta.

Dar asta nu inseamna ca nu iubesc. Iubesc cu obsesii si patima. Iubesc, blog-ule. Nu o sa mai stii asta, nicicand.

Cu dragoste si lacrimi in ochi,

Ana.

Plangi, Ana, plangi pe umarul meu

-Cine esti tu, Ana? De ce te prezinti asa cateodata? N-ai ingropat inca numele asta? Iti e asa de drag?
-Imi este frica sa parasesc numele asta. O sa regasesc o Luiza searbada si urata. Nu-mi place Luiza. E un nume oribil, dar...cel putin nu e altul.
-Altul care? Ana, am sa-ti spun Ana de acum in colo pentru ca eu sunt gandul tau si daca nimeni nu te alinta cu numele tau preferat, am s-o fac eu.
-Nu-ti zic.
-Dar cine crezi ca sunt eu? Un strain? Un strain, Ana? Nicidecum. "Nu-ti spun" va fi o replica pentru straini. Uiti ca sunt gandul tau. Stiu mai multe decat oricine. Lasa obsesiile, lasa-ti capul pe umarul meu cand niciun alt umar nu te va primi pe tine si patimile tale odioase. Spune-mi, cine te supara, cine?
-Mm...este...mmm....cine esti tu...mmm...sa-ti spun? Sa ma destainui tie? M-AM SATURAT DE OAMENI CARE DOAR IMI PROMIT SA-MI REZOLVE DILEMELE.
-Eu nu pot sa te ajut sa le rezolvi, dar le pot dizolva.
-N-am nevoie. Lasa-ma. O sa ma dizolve ele la un moment dat.

Amelie

Ce supliciu, incep sa uit. Uit orice, mai ales lucruri la care tin cu adevarat. D-asta am hotarat sa nu mai sterg nimic, niciodata-cu un mare regret pentru ce am sters deja, bineinteles. Nu stiu cat va rezista telefonul meu la atatea mesaje trecute prezente si viitoare, asa cum nu stiu cum creierul meu va putea suporta sa faca mici calatorii in timp fara sa sufere putintel.
Arunca o privire peste umar. Ce vezi? Eu vad pe bunicul Emilian jucand carti cu mine in curte. Vad o fetita infasurata intr-o perdea pe post de aripi. Vad o vrabiuta calcata de masina. Vad pe Ayman care ma ghida. Colectia mea de ghinde. Primii pasi de dans. Prima tigara. Primul lesin. Vad o copila uitandu-se ciudat la o schela. Un om cantand in italiana in timp ce varuieste. Pe iubita lui insarcinata si roscata. Doi pesti exotici intr-un borcan ordinar. Primul sarut-cel mai comic moment din viata. Admiterea in clasa a cincea. Primul rol intr-o piesa. O usa care nu se mai incuie.Un filodendron imens care o blocheaza.

Vad lacrimi-sunt o plangacioasa.

Si regret tot ce-am ars-sters-mototolit-aruncat vreodata.

Ca sunt blocata in prezentul asta ca un paradis(pierdut) nesfarsit stiind ca tu arunci atatea priviri peste umar.

Frumoasa si Bestia

Iti amintesti?! Bestia avea un trandafir intr-o cupa de cristal. Iar trandafirul era incuiat intr-o camera in care-desi stia unde se afla si avea cheia de la ea-BELLE NU AVEA VOIE SA INTRE. Iar Frumoasa a intrat. Asa era sa se termine totul foarte dramatic, dar cum povestea este pentru copilasi care asteapta finaluri fericite, s-au regasit pana la urma.

Cine-a iubit cine-a gresit?

Iubito, cata lume intre noi!

Noptile sunt un calvar

Dar diminetile sunt cele mai frumoase. Mananc ciocolata pe biscuiti imbracata in puloverul lui tata si e cinci 38. Sunt treaza de la 3 treizeci, dar nu-mi pasa. E duminica. DUMInica. Am fost nelinistita, drept sa-ti spun. Nu am mai visat. Am avut doar impresia ca oameni foarte grasi, cu chelie intra in dormitorul meu. Mi-era frica. Apoi am plecat sa beau apa. M-am foit, am citit un pic, am ascultat muzica pe balcon, m-am bagat in pat la loc, am inceput sa citesc poeziile de seara si m-a busit plansu`. Asa am hotarat sa ma duc jos si sa pap ciocolata ca sa-mi vindec depresia.
Mai sunt cateva ore, copila proasta. Gata. Doar cateva.

Azi e a cincea duminica din luna. Ultima din mai. Asa se duce si luna mea preferata. A cincea luna. A cincea duminica.

Am un sentiment de amor conjugal. Ma simt linistita. Nu fericita. Nu pot fi fericita. Dar am o liniste interioara nemaintalnita.

Si stiu de ce nu am putut dormi:n-am scris poezia de seara.

Imi e dor

Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!la dracul, intoarce-te mai repede ca simt ca nu mai pot trai daca nu vii. Am dormit o gramada, o gramada, dar tot ma trezesc si ma lovesc de absenta ta ca de un cui batut langa bat. As vrea sa hibernez pana vii. Sa dorm numai, sa visez. Azi noapte a fost ciudat. Am visat ca eram mireasa si aveam o rochie cu volane, ca dansam impreuna pe jos un soi de dans contemporan-poate pentru ca m-am uitat la Dansez pentru tine inainte de culcare. Eram la Buzau acolo unde verisoara mea a facut nunta-am o fixatie pentru locul ala, desi n-am participat efectiv la nunta, doar am stat afara cu febra 40, gandindu-ma departe in timp ce liliecii zburau deasupra mea. Nu pot sa uit nici dimineata, racoarea, ultimul dans, imi era asa de somn, dormisem in patul conjugal al verisoarei mele imbracata in rochia mea cu crinolina. N-am prins buchetul. Aveam 11 ani. Abia imi venise ciclul. Cum era sa ma marit asa tanara? Dar azi-noapte in vis m-am casatorit cu tine, in locul cel mai dulce de pe planeta. De nimeni nu-mi amintesc asa pregnant. Erai doar tu si muzica.
Dimineata m-ai trezit, ce faci piticul meu, dormi, uite dorm, te visam, visam ca suntem impreuna, ca in sfarsit putem ramane impreuna mereu, pana in momentul cand m-ai trezit la realitate, iar rochia mea cu volane s-a dizolvat, pana si pantofii mei de balerina au disparut in tonul vocii tale vioaie. Esti pe meleaguri straine, a? Suntem la mile distanta si asta te face atat de fericit, atat de fericit! Iar eu devin brusc atat de somnoroasa, dorm intruna. Dorm de dor. Atat. Nu te pot recupera, niciodata o sambata nu a durat atat de mult, dar stai linistit, maine ma duc acasa, acasa la mine, am sa-mi spal parul, am sa-mi pun o pijama roz si scurta si am sa ma indrept din nou spre vise ca spre o moarte sigura, incantatoare. Mai ai doua zboruri si se vor face cincizeci si ceva, doar esti lebada. Una pe care o iubesc.

Poem de seara

E la el acum.

Timp, nu fi hain

Iubitul meu, ia un loc pe canapea
Printre riduri, peste ani,
Noi ramanem doi pustani.

Impacheteaza, Luiza, impacheteaza, nu e timp de plans. Azi am sa spun despre trecut:

A doua zi am implinit 14 ani. Am pasit aici cu optimism si curaj, cu siguranta ca nimic rau nu mi se va intampla, ca nu-mi va mai fi frig niciodata. Am luat autobuzul prima data cu lacrimi in ochi pentru ca mi se parea ca oamenii miroseau urat tare. M-am obisnuit, cu timpul. Ma inscrisesem la patru ateliere la palatul copiilor si nu m-am tinut de niciunul, ca de obicei. Sunt Luiza, ce naiba? Am invatat sa brodez un "A", un a de la Atat.

Mai departe, am urat locul asta. Mi se parea ca autobuzele miros din ce in ce mai rau, ca nu pot sa dorm din cauza zgomotolui, ca mi-e frig. Tot mai frig. Am lipit poze pe pereti. Multe poze. M-am taiat in timp ce despachetam. Dar nu aveam un plasture:poate era intr-o cutie, dar nu-l gaseam oricum.

M-am indragostit. De mai mult de o mie de ori. Nu am iubit, nu pana acum. Am spus intotdeauna "acasa" cand am venit aici, desi am stiut ca nici macar o aschie din podea nu-mi apartine.

Am trait aici mare parte din adolescenta mea. Cu pepeni, cu saruturi, cu autobuzul 35, cu vecinul meu cu mustata care ma saruta mereu cand ma vede, cu scrieri, cu carti uitate pe noptiera, cu tigari stinse in pervaz, cu zile de nastere cu multa ciocolata, cu vesti bune sau rele, cu melodii, cu cei trei nori de pe perete, cu lacrimi, cu poza cu Martin pe care am s-o las aici, cu post-it-uri si actorii mei preferati, cu zdranganeli de chitara si radio, cu promisiuni, cu certuri si desene, cu "imi iau bagajul si plec la tata", cu dezordine, multa dezordine pe care o iubesc.

Acum vad lucrurile impachetate. Vrafuri, vrafuri ca in ziua cand tocmai ne mutasem. Imi vad amintirile in alte cutii. Numai eu le vad. Calc pe parchet si iubesc cum scartaie, ma uit pe geam si iubesc pana si firul de iarba care creste in crapatura din asfalt. Aici imi las libertatea cu un ultim suspin. Ma uit in dulapul de cesti si e gol. Atat de gol cu "A", A-ul acela pe care l-am brodat pentru prima data. Mai am doua nopti aici si le numar ca pe un inevitabil. Numar intruna. Cutii si ore si iubiri si lacrimi.

Plang acum cand scriu. Ma zgudui, pentru ca sunt Luiza si Luiza plange mereu la final.

Le onde

Unde te duci, m-a intrebat cu ochii mari, bine ca nu are ochi albastri, m-am gandit, ochii caprui sunt mai calzi, iar raspunsul meu putea veni mai usor,mai sigur, ma duc acasa, i-am raspuns dintr-o suflare, acasa, m-a intrebat, cum de te duci cand tu nu ai casa si esti vesnic pe drumuri carand dupa tine o valiza goala in care oamenii iti lasa secretele lor, iar tu o tii inchisa mereu, ca pe o cutie a Pandorei atunci cand geme de plina ce este, as vrea sa nu mai tusesti si sa ramai cu mine in ziua asta fara soare pentru ca atunci cand nu e soare nu e niciun apus, haide, nu mai scrie scrisori, lasa-le sa se mistuie in focul asta, cum as putea sa inchei, l-am intrebat, cum as putea sa inchei aceasta cursivitate poticnita sa o reduc la un metatext despre tot ce am scris pana acum, spune-mi cum si am sa te las sa ma iubesti fara durere.

Despre realitate

n-am sa scriu nimic despre asta. nu ma intereseaza.

Ploaie in mai

Tin sa mentionez ca blogul asta nu a devenit brusc un jurnal, dar trebuie sa spun ce am simtit astazi. Cum am plans intruna din cauza Doamnei si licornului ei, cum l-am regasit pe Bebe in Nicolas, apoi l-am pierdut cand am inchis cartea. Am simtit ca nu o sa-l mai regasesc vreodata. Ca paginile alea, asezandu-se una peste alta, mi-au strivit pe veci amintirea lui, ca Alienor eram eu, fetita oarba, orbita de atata dragoste, cu burta la gura si daruindu-se unui strain numai ca sa scape de altii care miros a oaie.

Apoi i-am auzit vocea si toate celulele mele urlande s-au bucurat ca nu a ramas in ghiozdanul meu, in paginile unei carti pe care varsasem cola in graba. Ce faci, unde te duci. A, acasa? Ce simpatic. A, da!Ma simt mult mai bine, am mancat ceva. Frematam de bucurie ca-l pot auzi si ca inchipuirile mele haotice nu au niciun effect in viata reala.

As vrea, totusi, sa-i spun mai multe despre ce simt, sa ma cunoasca mai bine. Sa stie cum am visat ca locuiam intr-o camaruta joasa, cu peretii albastri si murdari, parca vopsiti de un tigan spoitor si ma imbolnavisem de TBC, scuipam sange intruna. Tot visul am scuipat sange si tipam sa merg la spital, dar nimeni nu ma asculta, iar eu plangeam mereu ca intr-un film de groaza. Sange si lacrimi. Vrei sa vezi unde o sa locuiesti? Nu, la dracul, iubesc locul asta si fiecare clipa pe care i-am daruit-o, iubesc Vestul, iubesc iubesc iubesc. Nu ii lasa sa ma ia de aici si sa ma duca intr-un loc cu tei si visini, un loc de meditatie si liniste. Nu vreau. Iubesc drumul si ploaia si teii de pe strada asta. Si Vestul are tei.

Acum lasa-ma sa plang. Sa plang odata cu cerul. Un fel de plans dezastru natural, in care altii isi tin o umbrela deasupra capului sa nu ii ud.

Lasa-ma sa plang, elibereaza-ma de scris.

Ce e perfectiunea?

Azi, cand am aratat cel mai rau din viata mea, m-am intrebat asta. Ma plimbam ca ultimul copil al strazii cu un zambet imens pe fata. Imi era cald de muream, iar prietenul meu m-a vazut asa urata, iar singurul lucru pe care mi-l doream cu adevarat era sa mor sau sa ma inghita pamantul cu totul, sa raman acolo veacuri intregi in uratenia mea si sa nu ma vad nici macar eu, sa nu ma simt. E oare perfectiunea cand ai parul negru si mult si numai inele amestecate parca facand dragoste in capul tau? E oare perfectiunea atunci cand stai dreapta de parca lumea ti-ar apartine cu totul? E oare perfectiunea cand porti maiou si iti pupi iubitul pe obraz in poze de iarna?

Nu stiu. Eu nu-s nicidecum perfectiunea, iar iubitul meu ma accepta, nu ma iubeste. EL si-a ales o handicapata si acum trebuie sa se descurce cu ea. As vrea sa plec din viata lui, sa ma ghemuiesc pe un loc in autobuz si sa plang pana raman fara lacrimi pentru ca stiu!AH, stiu ca imi chinui ibovnicul cel perfect. Il fac sa suporte o uratenie fara margini ca a mea. Sa sarute niste buze uscate care au spus multe formule la matematica. Sa puna mana pe o fusta jalnica din stofa mult prea lunga pentru gusturile lui, dar il iubesc!Eu il iubesc, il iubesc.

Sunt handicapata.

Cu verde

Nu vreau sa-ti simt ploaia pe umeri

Nici norocul cum cade sub gene

Vreau numai sa scancesti, sa speri

Sa mi te lasi pe umar

Cu nesfarsita lene.

Sa-mi stai pe brate nenumarate zile

Alunecand pe un covor de ceata

Sa imi trezesti instinctele fragile

Ce-mi tremura tinute doar in gheata.

Sa-mi pleci apoi cu tot cu cale si-amintiri

Sa lasi in urma drumul verde

Sa-ti amintesti de primele iubiri

In timp ce ultima in urma ti se pierde.

Te-am inghitit

Ma simt de parca te-as fi inghitit. Imi apartii secret, nu pot sa destainui nimanui de tine. Nu pot decat sa tac si sa te ascult cum te zbati in mine de parca ai vrea sa iesi, dar tu nu vrei, nu vrei sa ma parasesti. Esti in inima mea, in varful degetelor mele, pe drumul pe care merg, fara sa stiu cine esti de fapt si cum am ajuns sa te inghit cand mereu am vrut sa te evit.
Am un amalgam de sunete in cap. Totul imi vorbeste, totul ma cheama, ma cearta, ma trimite departe. Totul se aude asa de pregnant, iar capul ma doare. As vrea sa opresc ceva, sa opresc odata, dar nu pot, nu ma pot opri nici pe mine, in viteza de a-mi asterne pe nenorocitul asta de ecran gandurile atat de scumpe, sa le scot din mine, pentru ca de cand esti tu, nu mai are loc nimic, nimic. Si simt cum rezonezi cu mine, cu ritmul in care tastez. Cantam impreuna, cantece diferite. Cantecul de dragoste al mintii. As vrea sa-ti vorbesc, ravnesc dupa tine ca dupa cel mai gustos fruct din univers pe care nu pot sa-l am sau pot, pot doar pe jumatate. Doar ma intorc si ma ataca totul, dar tu esti aici, in mine, in universul meu, esti singurul care imi incape pe dinauntru si stiu, stiu, stiu ca nu poti sa iesi de aici, ca esti prizonierul propriului nostru razboi. Eu cu tine. Noi cu lumea. Lumea cu alte lumi. Si tot asa, ca intr-un lant infinit si vicios in care ne aruncam amandoi, dar nimeni nu ne da de capat. Doar doi straini care se plimba de mana pe strada, ai spune. Dar ma incearca mai multe. Mi-e frica. Mi-e frica sa nu fii cu mine, sa alegi sa pleci si sa te desprinzi din hematiile mele, din neuronii mei, din toate sistemele alambicate din care sunt compusa, m-ai lasa incompleta si as muri. Nu suport sa fiu incompleta. Si am sa te caut mereu. Dar as vrea sa mor inainte, inainte de toate, sa nu apuc sa gust durerea, sa murim impreuna, sa ne ingroape pe amandoi, sa creada ca sunt numai eu, ca numai eu am mainile pe piept, dar tu inauntrul meu inca mai canti, inca imi mai atingi inima inerta din care nu se mai naste niciun sunet, niciunul. Ai vrea sa plangi. Cat de mult sa stai fara muzica? Cat de mult sa stau eu fara tine? Asa ne topim, intr-un glas, intr-o coarda, intr-un cantec infinit si sumbru. Iar tu te rogi in interiorul meu, te rogi sa se opreasca totul odata. Dar eu nu te mai aud, sunt moarta. Moarta. Te rogi si langa mine, fara sa stii ca de fapt ai murit si tu in interiorul meu. Te rogi ca sufletul meu sa ajunga intr-o alta glorie decat a ta, sa nu se intalneasca niciodata, in toata eternitatea.
Dar eu iti jur pe lumina, iti jur ca vom fi judecati impreuna, gasiti nevinovati si aruncati amandoi in acelasi rau de miere.