Stiti ca urasc Parisul?

Nu vorbesc cu nimeni, oricum sunt complet singura si nimeni nu ma citeste, dar pot sa defulez, sunt fericita ca pot. De obicei ma intreaba ce am, de ce sunt suparata, de ce pic pe ganduri cateodata, dar raspunsul meu e...urasc Parisul. Niciodata n-as putea sa-i spun asa ceva, ar crede ca-s geloasa-oricum nu ar intelege motivul adevarat pentru care...-
Nu pot scapa de asta, e peste tot, r-ul grasat la pachet cu fata bruneta si inca una blonda parata la pachet cu logodnicul meu, care atunci nici nu era logodnicul meu, nici macar iubit nu-mi era. Iar amintirea lor nesfarsita imi bantuie inca zilele. Mie! Si nici macar nu-s ale mele. As vrea sa plece, sa dispara Parisul, sa nu mai traiesc fiindu-mi frica...avand obsesii, trezindu-ma tipand, urasc Parisul, luminile, mai mult poate dacat urasc sa se repete istoria, mai mult poate decat urasc sa fac revelionul cu cei cu care l-au facut anul trecut. Mi se face scarba si ma ia cu ameteala, cu friguri. Nu-mi pasa de Noul An, prefer sa dorm decat sa fiu acolo, intr-un trecut distorsionat, adus in prezent, langa persoane ale caror prezenta imi aminteste de ea, de gheboasa si de Paris, mi se intoarce stomacul pe dos, iar el nici macar nu observa cat de mult urasc, cat de distorsionata sunt eu...mi-e frica, scarba, nici eu nu mai stiu, ma pierd aici, eu, eu nu sunt adevarata, nicidecum, nu sunt dintr-un film siropos, doar prizoniera creierul meu, al URATEI, fara L pentru ca L vine de la micheLLe, care o, DOAMNE, este numele meu preferat, care e si el frantuzesc...frantuzesc. Cine-s eu in povestea asta? Imi apartine ceva? De ce sunt eu pe drumul asta, langa un om caruia ii e frica sa mi se destainuie, sa nu ma faca sa sufar, am si eu un trecut. Nu pare. Stiu ca nu pare, eu il ascund bine. Ii urasc impreuna, urasc sa plang, URASC pentru ca nu plang de tristete, plang de oboseala pentru ca mi-a ajuns, mi-au ajuns ei, lentilele, negrul albastrui, revelionul langa straini, trecutul, am mai spus de trecut? nu stiu, am obosit sa tot car in spate ceva ce nu stiu, IA-O DE AICI. BINE? nimic sa nu-mi aduca aminte, nici pantofii tai, nici fularul tau, nici revelionul, nici poreclele, nici "manechiura frantuzeasca", nici "vreau sa ai parul voluminos" nici Parisul sau "de ce nu mai ai poze?" Plecati de aici, eu nu sunt o creata bruneta si ca sa citez un mare filozof cu un picior in groapa "yo sunt yo" sa se duca dracului cu tot cu groapa ei si cu replicile destepte sau cu filozofia. Ce e filozofia? E o aberatie! Iar blog-ul meu, impanzit de ea, o fiinta pe care nu o cunosc pentru ca cerul nu are, PUR SI SIMPLU, nu are loc pentru amandoua.

Ochii care nu se vad...

A disparut. Definitiv. Nicio suvita incalcita, nicio lentila, nici macar o bratara cu tinte. A luat cu ea totul. Mintea mea e goala acum. Goala. Nu-mi mai musteste niciun gand. Gheboasa a plecat. A disparut luand cu ea regatul de obsesii. In cinstea ta, "ulato", ridic ultimul meu pahar cu vin. Sfidator. Rece. Neintelept. Vreau sa ajunga la tine, acolo unde te-ai dus, ca sa incalci tu legile mele, sa arzi tu mereu. Sau sa ingheti. Stiu eu oare ce e dupa moarte? Care era numele tau? Cum te botezase? Nu-mi mai pasa, nu se cade. Nu te mai caut. Imi faci rau inca. Atunci cand o sa-i vad chipul ciocolatiu, o sa te vad langa el, acolo unde e locul meu. Da-mi locul, vreau sa traiesc. Sa traiesc. Vreau ca atunci cand ii mangai buzele si le vad in lumina soarelui fiecare vena, fiecare capilar fin, tu sa nu te aflii acolo. Sa nu curgi odata cu sangele lui. Pun punct, aici. Astept momentul asta de sapte luni. As vrea sa plang pana raman fara lacimi, iar TU, tu "ulato", sa curgi odata cu lacrimile mele. Sapte luni, iar tu m-ai urmarit, ai devenit parte din viata mea, vreau sa te tai de langa mine, de langa el, sa pleci, pleaca, pleaca acum pana nu am sa-i strivesc capul ca sa fiu sigura ca nu esti in gandurile lui. Pleaca...

Testament

Razboiul lor s-a sfarsit. Imi iau piesele si plec. Nu mai am nevoie de ele, si-au facut rolul, imi iau pelerina si cobor scarile. Ce o sa fac in continuare? Am fabricat arme pentru ei, sa se raneasca. Nu am intentionat sa ii doara, dar intotdeauna am iubit pasiunea de dupa o lupta, de asta niciodata n-am incetat sa ii intrig. Mi-a fost frica, insa, de ea. Psihicul ei fragil m-a facut sa-mi dau seama ca ar trebui sa ma opresc la un moment dat, ca toata iubirea-aproape patetica, ce-i drept-se va incheia odata cu razboiul asta. Insa niciodata n-am crrezut ca o voi gasi pe campul de bataie plangand si strigand, cu febra mare si cu rani deschise pe tot corpul. O astfel de aratare, nu mai poate fi capabila de iubire, m-am gandit, dar nu a fost asa. S-a ridicat-sangele ii siroia pe rochia alba, abia putea sa mearga. Imi e bine, mi-a soptit, mai am nevoie de un ragaz si am lasat-o, ce puteam sa fac? S-a dus spre el si intr-un gest aproape impaciuitor si-a imbarligat degetele in parul lui cret. Nu ai sa ma mai lovesti niciodata, nu? Cuvintele ei m-au durut, chiar fara sa fiu parte din povestea asta sangeroasa. As fi vrut sa-l strang de gat cu propriile maini, s-o smulg din bratele lui veninoase. Sa nu mai las cuvintele sa o raneasca asa de tare. Puteam sa vad pe trupul ei orice:injuraturi, ironii, tipete. Cu ce drept? a gandit mintea mea umana. Insa unde el atingea, ranile se vindecau imediat si rochia ramanea imaculata in urma. Am privit-o cu ochi goi, cu o mila nesfarsita. Maine avea sa uite tot si sa fie ranita la loc, poate mai rau. Trebuia sa opresc asta cat mai repede cu putinta, nimeni nu merita asta. Trebuia sa fie intr-un loc sigur, langa un om care niciodata nu ar rani-o, care ar iubi-o oricand, fara conditii, care i-ar spune asta in orice moment de nesiguranta. 

I-am spus toate astea ei cand am intalnit-o din nou zacand. I-am spus planul meu de viitor. Sa se duca departe de omul ala veninos, peste mari si oceane, sa ia in casatorie un om mediocru, dragut, atent, sa aiba studii destepte in timp ce omul mediocru o felicita si ii face un comentariu literar fiecarei poezii. 

Mi-a zambit ironit, apoi, cu ultimile puteri, m-a pleznit. Cu ce drept? mi-a intors ea cuvintele. Ia-ti acareturile si pleaca. Esti doar o mediocra, am sa raman langa el, numai el ma poate vindeca. Am sa raman aici, uite, sunt bine. Cuvintele ei mi-au sunat dureros, dar am lasat-o in urma. Cu o ultima privire peste umar am vazut cum el a lovit-o din nou, iar ea a murit acolo, pe campul de bataie, plina de rani, iubindu-l pe omul care i-a curmat viata. Razboiul s-a terminat. Mi-am luat pelerina si am plecat. 

Oh, lover

Poti sa nu-mi spui "te iubesc", nu-mi pasa. Doar strange-ma in brate si iarta-ma. Pentru ca oricat de puternica as vrea sa par, nu sunt. Nu pot sa indur la nesfarsit lumea asta, ma ucide. Vreau sa ma ridic de aici si sa scap de toate durerile pe care ti le ascund cu atata curaj. Sa pot sa merg mai departe, sa iti spun cat de dor imi e, cat as vrea sa tai singuratatea de la radacina pentru ca oamenii pe care ii iubesc sunt in agonie, iar eu sunt aici si nu pot sa fac nimic. Ma asculti, macar?! Nu-mi pasa daca ma iubesti sau nu, vreau sa existi, sa-mi bata inima impreuna cu a ta, sa pot eu sa duc mai departe viitorul tau, sa-l legan pe brate. Pentru ca merit, intelegi? Iti amintesti ce mi-ai spus in timp ce ne intindeam pe pat? Ca sunt fata, ca iti apartin cu fiecare parte a corpului meu, nu am curaj sa merg mai departe fara tine. Am sa raman pironita in fotoliul asta, asteptand sa-mi sune telefonul si sa aud vocea pe care o iubesc atat spunandu-mi vesti bune. Astept sa plang de bucurie pentru ca tu n-ai idee cat il iubesc, cat te iubesc pentru ca esti al lui, pentru ca esti al meu, al nostru, nu ai idee cat as vrea sa raman cu tine pentru restul zilelor mele cosmice. Chiar daca ma iubesti sau nu..

Te iubesc?!

Pentru prima data am simtit ca nu am ajutor, ca trupul si reactiile mele nu se potriveau cu personalitatea mea, cu INTERIORUL. M-am simtit mica si desculta-de parca neantul urma sa ma inghita, dar tragea de timp. Incercam sa ma bucur. Imi reusea cumva...Am simtit ca ma descompun in milioane de particule neasortate, iar tot ce scriam de zor era numai rodul a ceea ce scrisesem inainte. Urma sa uit asta, mereu uitam, se contopeau cuvintele mele ca niste vechi urme pe nisip.
Cuvintele mele, am spus cu oarecare mandrie, sunt o mediocra...In gandurile mele, sunt cineva mare. Cineva capabil de orice, dar in realitate nu sunt nimic. Un bob de orez, printre altele. O misionara nedefinita pe care o pufneste rasul in lectii, o copila desculta cu un iubit care se stramba la ea si-i spune ca trage de timp. Vreau sa stiu de ce esti asa de mare, i-am spus. Atunci a fost momentul ala de om plictisit, cu prea multe griji, asa de multe ca nu s-a putut gandi la ce am simtit atunci. Dar ce conteaza sentimentele mele naive?! Sunt doar iubita lui, indatoririle mele sunt altele, nu sa-l fac pe el sa-mi faca introspectie si sa descopere, ce? Starea mea de veche, vesnic agitata, nelinistita, fara niciun scop, afara de ala de a scapa de mediocritate-lucru care ma afunda si mai rau in starea asta. Subconstientul meu-plin de fostele lui prietene, de strabunicul meu mort, de verisoara mea amuzanta, de prietena mea care se voia cea mai buna, de el-stergandu-se cu un prosop roz dupa dus, de mama mea certandu-ma la noua ani, de invatatoarea mea cu venele de la limba taiate, de tatal meu preferat care nici nu e al meu, dar e o poveste lunga. Inconstientul individual-rama, gandac, omida, palarie, toporas, lalea, crin de august. Inconstientul colectiv-Dumnezeu, probabil si altii, dar Dumnezeu, introspectia nu dureaza asa mult pana la sfarsit, pana sa vezi miezul, doctrina profunda a gandirii mele bolnave.

Asa mult imi place sa ma numesc "desculta", asa cum m-a numit el cand mi-a justificat piticenia. Asa e personalitatea mea. Interiorul meu. Fara fite de prost gust. Fara pantofi cu toc inalt. De o simplitate, aproape trista,dar pe care numai eu o pot intelege. Sunt desculta, am soptit istovita in timp ce-l vedeam cum pleaca. Trebuia sa scriu, era o nevoie. Trebuia sa scriu cum am sperat sa se intoarca la mine si sa ma iubeasca, sa-mi spuna ca ma iubeste, aveam atata nevoie sa aud asta. Dar usa de la intrare s-a trantit si gata. Era dus. Puteam sa-mi imaginez cum mergea pe strada cu capul usor aplecat, cu nasturii de la camasa usor desfacuti si cu un zambet usor nepotrivit. Cum aluneca de-a dreptul pe strada mea in forma de deal fara sa priveasca decat la pantofii lui facuti perfect. Am simtit ca ar trebui sa ma identific in memoria lui cu un nume propriu, cu o strada proprie, cu o adresa, cu o familie. Ca sunt asa, decat o ceata, si nu conteaza de-s eu sau alta. Am vrut sa-i zic, eu nu am caini aici, am pisici!Niciodata nu o sa pleci de la mine cu paltonul plin de fire albicioase. O sa fii curat, pentru ca eu insami sunt curata, pe dinafara, interiorul meu musteste de ura pentru trecutul tau, de parca ai vreo vina ca nu m-ai cunoscut de dinainte. Dar cuvintele mi-au inghetat pe buze. Niciodata nu o sa am curajul sa-i zic toate astea. Nici macar te iubesc, desi am nevoie de el.

Ma agat de viata

Nu scriu asta pentru ca mi-e dor, m-am saturat numai sa fiu aia mica si proasta care crede orice. Nu imi e dor acum. Am inima plina, pot sa scriu. E ca si atunci cand poti sa dormi pentru ca esti satul, pentru ca ai mancat asa mult ca ti s-a facut somn. 

As vrea sa imortalizez seara de ieri. Mi-a placut. Am dansat in ploaie, m-am udat pana la piele si am zambit in timp ce tremuram. "Poate te doare capul si de la frig" mi-a zis cineva. Dar nu de la frig ma durea. Nici de la geamul deschis din autobuz. Nici din cauza soferului care oprise autobuzul cu o statie inainte de a mea ca sa fumeze. Nici din cauza norilor risipiti. Sau Apocalipsei inchipuite. Ma durea capul din cauza omului pe care il iubesc. Am spus "iubesc"? Ce cuvant!Ar trebui sa fie interzis. Pana si sintagma "omul pe care il iubesc" imi provoaca dureri de cap acute. Suna asa banal. Acel "om" este mai degraba o armonie de oase, capilare, carne care imi provoaca atata placere cand il vad. Numai cand il vad. Pot sa-l si ating, pentru ca e al meu, dar asta ar provoca scantei universale. El ma supara cateodata si eu ma lupt cu el fara niciun rezultat. Ma lupt si plang in spatele monitorului, pe balcon, in patul meu, pe cartea preferata. Apoi ma impaca pentru ca asta e motivul pentru care se lupta si el cu mine-si ma raneste. Ma raneste asa de rau fara sa-si dea seama macar, apoi imi zice cateva cuvinte dragute pe care le cred, le cred cu toata inima pentru ca inima mea-cea bolnava-e setata sa-l creada pe el. Dar nu pentru ca ar fi credibil, nu! Doar pentru ca eu fara el nu as mai exista, iar asta NU e o dragalasenie telenovelistica. Iar eu vreau sa exist. Ma agat de viata. 

Ce?

Pot sa fac o pirueta? Piruetele sunt benefice, iar eu sunt cel mai ciudat om pe care l-ai vazut. Pana acum nu am scris. M-am uitat la tastatura cu o oarecare greata matinala, dar acum pot. Si scriu repede, cu amandoua mainile, cu sufletul, cu gura...Am atatea sa-ti povestesc, dar eu am sa tac pentru ca nu mai are sens. Cuvintele nu mai au logica. Nu vreau cuvinte. Ele nu fac decat sa desparta, sa arunce, sa judece, sa certe. Cuvintele sunt urate. Feriti-ma de ele si feriti-va si voi. Nu aduc fericire. Cine-s eu sa spun asta? Pana acum le adoram, am zis ca nu as putea trai fara ele. Dar asa e, nu as putea trai fara ele, ma ranesc ingrozitor, imi vine sa le arunc in primul tomberon, dar daca intr-o dimineata m-as trezi in imposibilitatea de a mai zice vreun lucru, as intra in panica. Stiu, sunt multe lucruri ingrozitoare pe care le spun, dar cum as mai putea rosti "te iubesc" daca as ramane fara grai? 
Cum as putea trai eu fara glas? As fi decat un animal, iti spun eu. As manca, as dormi, nu as spune nimic si eventual m-as imperechea la inceput de toamna-ca si caprele. 
Dar glasul face diferenta. Intre oameni si animale. Intre a fi si a nu fi. Ce filosofie incantatoare, ar trebui sa ma las. Simteam nevoia sa spun ceva. 

A trai pentru a-ti povesti viata

Ce-am facut a fost pentru tine. O sa ma intalnesc intr-o zi cu propria persoana pe strada si imi va reprosa aceasta fapta. Cum am inlaturat eu totul ca sa o pot lua de la capat cu mine. Sa ma invat cum eram inainte..

Dintre atatea sfaturi si pretentii, am si uitat cine sunt cu adevarat. Am existat vreodata? Am fumat vreodata ascultand muzica clasica? Vreodata am zambit strengareste tipilor care-mi zambeau la randul lor? Vreodata am dat din cap pe rock salbatic si am cerut pantaloni negri? Am mers eu vreodata pe strada fara sa fiu machiata? Am citit?
Am iubit vreodata neimpartasit?

Da. S-au intamplat. Demult si de multe ori. Pana la urma niciodata nu esti convins daca sentimentele sunt reciproce. Unii cauta liniste, altii pasiune. Unii cauta viitor, altii cauta clipa. Unii cauta tigari, altii cauta fum care miroase a capsuni. Unii cauta autoritate, altii cauta sa fie supusi. Unii cauta persoane asupra carora sa-si odihneasca aripa protectoare. Eu am cautat aceasta aripa. Sa ma intind la umbra ei si sa cuget la neant. La un nimic infinit. Sa nu-mi stea in carca nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Sa nu aud de nimeni. Sa cred ca lumea asta e goala, pe dinauntru si pe dinafara. Asa a inceput povestea mea. Cautand o aripa care niciodata nu a fost asa cum mi-am dorit-o. Intotdeauna am gasit la umbra ei si altceva in afara de liniste.

Acum sunt aproape singura. Lumina de la bec imi face obrajii sa para rosii, de parca mi-ar parea rau de ce am scris. Ca mint asa mult, ca-s asa de suparata, dar nu o recunosc.

Nu mai suport

As vrea sa stii, cand citesti asta, ca nu mai indur nicio secunda, ca nu mai rezist, ca as muri daca as stii cum. Ca doua zile nu mi se par deloc multe, ci FOARTE multe, cumplite, asezate una peste alta haotic. La un moment dat nu voi mai vrea sa astept, ci o sa vin singura, fara sa ma chemi tu inapoi acasa, o sa vin si o sa ma bucur de viata mea si n-am sa te las sa stii ca am venit. Pur si simplu, imi e mai usor sa astept acasa, cu perna mea si muzica mea si somnul meu de toate zilele.

Am suferit fiecare secunda. Ai inteles? Fiecare nenorocita de clipa pentru ca am vrut sa-ti fac voia. Poate intr-o zi o sa-mi gasesc curajul sa plec pentru mult timp, mult timp, dar teama imi e ca ma voi plictisi sa tot sufar.

Atat am vrut sa spun.

Ana, dormi?

Sunt asa urata, asa de urata si fericita cum n-am fost niciodata. Sunt fericita ca nu-mi pasa ca sunt urata, ca n-am creion dermatograf, ca stau cocosata, ca am o culoare stridenta la par. Sunt fericita pentru ca pot sa dorm ore de-a randul si sa visez oameni la care nu am dreptul nici sa gandesc in timpul saptamanii, dar vorba aia, nu-ti poti controla visele, nu?

Am visat marea ca inunda totul, gandul meu chinuit. Ca nu trebuia sa-mi tin respiratia sub apa. Am visat non-culori care deveneau culori calde daca ma apropiam. Am visat frustrari, ca si cum realitatea nu ma lasa niciodata sa ma bucur pe deplin.

Dar de data asta nu am sa plang. Ce poate fi mai frumos decat sa depinzi de cineva? La inceput m-a speriat sa depind si mi-am cautat libertatea in dependente diverse, ajungand singura si trista, la fel de dependenta ca la inceput.

As vrea sa scriu de copilaria mea, de parul meu castaniu, de cainele care a murit, de bunica mea cu multe amintiri, de iubitul meu pentru care timpul n-are nicio valoare, dar nu pot. Pot sa scriu decat ca-mi iubesc trecutul atat de feroce si nimic nu m-ar intrista mai tare decat sa dispara pur si simplu. Prezentul e linistitor acum, ma simt bine. Iar viitorul, viitorul e ceva de care mi-e frica. Ceva despre care toti oamenii vorbesc, iar toti vor o bucatica din viitorul meu pe care ma chinui sa-l creez in fiecare zi si pana la urma o sa mor creeandu-l, nefiind in stare sa-l traiesc vreodata.

_________________________________________________

Pentru frustrari am jurnal.

Oh, take me back to the start

Vino, vreau sa te intalnesc, sa-ti spun cat de rau imi pare si cat esti de frumoasa, sa-ti spun ca eu sunt cel care te-a pus de-o parte de lumea asta si te-a facut fiinta incantatoare de azi. Esti creatia mainilor mele, esti jumatatea mea. Piesa lipsa.

___________________________________________________
Nu mai suport. Nu mai suport zilele in care cade ganditor, as vrea sa stiu ce-i trece prin cap, ce-l face atat de nefericit langa mine, ce-l face sa comita cele mai stupide greseli muzicale. As vrea sa nu cred ca am visat cand el imi spunea foarte serios ca...

___________________________________________________

...am scapat de amintirea ei. Ea exista langa mine, ma asculta, nu zice nimic, nu protesteaza. Parca plange tot timpul si numai prezenta mea o face fericita. E un fel de simbioza intre noi. O simbioza in care ea nu-mi mai ofera nimic. Imi lipsesti TU, chiar tu, desi timpul ne desparte hain, n-am sa te uit niciodata. Si chiar de am sa raman langa asa-zisa iubita mea cu ganduri mari tot o sa ma gandesc la tine in fiecare zi.

___________________________________________________


Cine sunt eu sa-i pun lui bariere? Cine? As fi putut sa plec oricand, dar ma dor umerii atat de tare. Locul meu e aici? Oare asa mi-am dorit sa exist? Oare asa mi-am imaginat viitorul cand aveam sase ani si mancam micul dejun? Poate da. Poate e o parte dintr-o chemare mai mare. Poate e doar imaginatia mea.

____________________________________________________



Scriu prea rau. Am obsesii. Iarta-ma.

Mein Leben...

Imi e dor de tine cateodata. Stau singur pe jumatatea mea de pat si ma gandesc la parul care iti cade in cascade intunecate pe umeri...Cand ma uit pe cealalta jumatate, vad fiinta de care mi-am legat existenta intr-un mod nefericit. Fiinta tipatoare pe care cateodata am impresia ca o iubesc din suflet, dar atunci cand doarme goala langa mine nu-mi mai inspira nimic si prefer sa-mi amintesc de noi cum zaceam zambitori intr-un oras extrem de exotic in care magazinele aveau nume perverse. Atunci imi dau lacrimile. Imi vine sa ma ridic si sa ma imbrac cu primele haine care-mi apar in fata ochilor-deloc specific mie-si sa fug pe strada ta, asa cum de atatea ori am facut. Dar realizez ca lunile au trecut peste poza noastra de cuplu, desi noi ne-am iubit pana la moarte...moartea florii de la urechea ta.

Nu-mi place de ea, de ea cum se ghemuieste langa mine si parca nu ma lasa sa trec de nicio bariera:nici in viitor, nici in trecut. Sunt prins aici, blestemat sa-i simt iubirea care ma blocheaza in acest spatiu infinit de ingust.

Poate si ea urla dupa clipe trecute, nu stiu. Dar cand e langa mine arata la fel de linistita ca o perna siclam care respira..

Draga blog-ule,

Nu mai esti al meu. Esti acum al tuturor ochilor care nu trebuie sa te vada. Nu mai pot sa-ti spun framatarile mele care mereu sunt aceleasi, mereu. Nu se vor schimba cu toate vorbele linistitoare din lume. Asta pentru ca sigur e ceva, ceva cu mine. Dar nu o sa mai auzi niciodata de lucrurile alea. Imi voi murdari cutia toracica pe interior cu ele. O sa ma roada vesnic, o sa stea in umbra fericirii mele cu un cockteil in mana dreapta. Oricum, lasa asta. Iti doresc multa sanatate, de acum in colo nu voi mai scrie niciun lucru adevarat direct din inima mea cu sange si lacrimi. O sa scriu despre fake zambete si vara. O sa-ti pocesc existenta.

Dar asta nu inseamna ca nu iubesc. Iubesc cu obsesii si patima. Iubesc, blog-ule. Nu o sa mai stii asta, nicicand.

Cu dragoste si lacrimi in ochi,

Ana.

Plangi, Ana, plangi pe umarul meu

-Cine esti tu, Ana? De ce te prezinti asa cateodata? N-ai ingropat inca numele asta? Iti e asa de drag?
-Imi este frica sa parasesc numele asta. O sa regasesc o Luiza searbada si urata. Nu-mi place Luiza. E un nume oribil, dar...cel putin nu e altul.
-Altul care? Ana, am sa-ti spun Ana de acum in colo pentru ca eu sunt gandul tau si daca nimeni nu te alinta cu numele tau preferat, am s-o fac eu.
-Nu-ti zic.
-Dar cine crezi ca sunt eu? Un strain? Un strain, Ana? Nicidecum. "Nu-ti spun" va fi o replica pentru straini. Uiti ca sunt gandul tau. Stiu mai multe decat oricine. Lasa obsesiile, lasa-ti capul pe umarul meu cand niciun alt umar nu te va primi pe tine si patimile tale odioase. Spune-mi, cine te supara, cine?
-Mm...este...mmm....cine esti tu...mmm...sa-ti spun? Sa ma destainui tie? M-AM SATURAT DE OAMENI CARE DOAR IMI PROMIT SA-MI REZOLVE DILEMELE.
-Eu nu pot sa te ajut sa le rezolvi, dar le pot dizolva.
-N-am nevoie. Lasa-ma. O sa ma dizolve ele la un moment dat.

Amelie

Ce supliciu, incep sa uit. Uit orice, mai ales lucruri la care tin cu adevarat. D-asta am hotarat sa nu mai sterg nimic, niciodata-cu un mare regret pentru ce am sters deja, bineinteles. Nu stiu cat va rezista telefonul meu la atatea mesaje trecute prezente si viitoare, asa cum nu stiu cum creierul meu va putea suporta sa faca mici calatorii in timp fara sa sufere putintel.
Arunca o privire peste umar. Ce vezi? Eu vad pe bunicul Emilian jucand carti cu mine in curte. Vad o fetita infasurata intr-o perdea pe post de aripi. Vad o vrabiuta calcata de masina. Vad pe Ayman care ma ghida. Colectia mea de ghinde. Primii pasi de dans. Prima tigara. Primul lesin. Vad o copila uitandu-se ciudat la o schela. Un om cantand in italiana in timp ce varuieste. Pe iubita lui insarcinata si roscata. Doi pesti exotici intr-un borcan ordinar. Primul sarut-cel mai comic moment din viata. Admiterea in clasa a cincea. Primul rol intr-o piesa. O usa care nu se mai incuie.Un filodendron imens care o blocheaza.

Vad lacrimi-sunt o plangacioasa.

Si regret tot ce-am ars-sters-mototolit-aruncat vreodata.

Ca sunt blocata in prezentul asta ca un paradis(pierdut) nesfarsit stiind ca tu arunci atatea priviri peste umar.

Frumoasa si Bestia

Iti amintesti?! Bestia avea un trandafir intr-o cupa de cristal. Iar trandafirul era incuiat intr-o camera in care-desi stia unde se afla si avea cheia de la ea-BELLE NU AVEA VOIE SA INTRE. Iar Frumoasa a intrat. Asa era sa se termine totul foarte dramatic, dar cum povestea este pentru copilasi care asteapta finaluri fericite, s-au regasit pana la urma.

Cine-a iubit cine-a gresit?

Iubito, cata lume intre noi!

Noptile sunt un calvar

Dar diminetile sunt cele mai frumoase. Mananc ciocolata pe biscuiti imbracata in puloverul lui tata si e cinci 38. Sunt treaza de la 3 treizeci, dar nu-mi pasa. E duminica. DUMInica. Am fost nelinistita, drept sa-ti spun. Nu am mai visat. Am avut doar impresia ca oameni foarte grasi, cu chelie intra in dormitorul meu. Mi-era frica. Apoi am plecat sa beau apa. M-am foit, am citit un pic, am ascultat muzica pe balcon, m-am bagat in pat la loc, am inceput sa citesc poeziile de seara si m-a busit plansu`. Asa am hotarat sa ma duc jos si sa pap ciocolata ca sa-mi vindec depresia.
Mai sunt cateva ore, copila proasta. Gata. Doar cateva.

Azi e a cincea duminica din luna. Ultima din mai. Asa se duce si luna mea preferata. A cincea luna. A cincea duminica.

Am un sentiment de amor conjugal. Ma simt linistita. Nu fericita. Nu pot fi fericita. Dar am o liniste interioara nemaintalnita.

Si stiu de ce nu am putut dormi:n-am scris poezia de seara.

Imi e dor

Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!la dracul, intoarce-te mai repede ca simt ca nu mai pot trai daca nu vii. Am dormit o gramada, o gramada, dar tot ma trezesc si ma lovesc de absenta ta ca de un cui batut langa bat. As vrea sa hibernez pana vii. Sa dorm numai, sa visez. Azi noapte a fost ciudat. Am visat ca eram mireasa si aveam o rochie cu volane, ca dansam impreuna pe jos un soi de dans contemporan-poate pentru ca m-am uitat la Dansez pentru tine inainte de culcare. Eram la Buzau acolo unde verisoara mea a facut nunta-am o fixatie pentru locul ala, desi n-am participat efectiv la nunta, doar am stat afara cu febra 40, gandindu-ma departe in timp ce liliecii zburau deasupra mea. Nu pot sa uit nici dimineata, racoarea, ultimul dans, imi era asa de somn, dormisem in patul conjugal al verisoarei mele imbracata in rochia mea cu crinolina. N-am prins buchetul. Aveam 11 ani. Abia imi venise ciclul. Cum era sa ma marit asa tanara? Dar azi-noapte in vis m-am casatorit cu tine, in locul cel mai dulce de pe planeta. De nimeni nu-mi amintesc asa pregnant. Erai doar tu si muzica.
Dimineata m-ai trezit, ce faci piticul meu, dormi, uite dorm, te visam, visam ca suntem impreuna, ca in sfarsit putem ramane impreuna mereu, pana in momentul cand m-ai trezit la realitate, iar rochia mea cu volane s-a dizolvat, pana si pantofii mei de balerina au disparut in tonul vocii tale vioaie. Esti pe meleaguri straine, a? Suntem la mile distanta si asta te face atat de fericit, atat de fericit! Iar eu devin brusc atat de somnoroasa, dorm intruna. Dorm de dor. Atat. Nu te pot recupera, niciodata o sambata nu a durat atat de mult, dar stai linistit, maine ma duc acasa, acasa la mine, am sa-mi spal parul, am sa-mi pun o pijama roz si scurta si am sa ma indrept din nou spre vise ca spre o moarte sigura, incantatoare. Mai ai doua zboruri si se vor face cincizeci si ceva, doar esti lebada. Una pe care o iubesc.

Poem de seara

E la el acum.