Satul de trecut

racoare. doar deschizandu-mi putin ochii vad perdeaua dansand si picaturi de ploaie pe podea. norii mei s-au saturat. nu mai vor sa stea degeaba. cu mana stanga imi desfac fularul de pe cap. am visat ceva toata noaptea? nu-mi amintesc nimic. fularul e rosu. aseara….ce-am facut aseara? cum de mi-am pus fular pe cap? a fost rece? incercarile disperate de a ma lupta cu manerul inexistent de la geam esueaza. tocmai de asta renunt. am degetele ranite. o sa pot inchide si eu vreodata fereastra fara sa ma doara? sau o sa-mi petrec restul diminetilor pitita dupa o umbrela?

“tati, nu vreau o haina cu gluga. ma deranjeaza.”

“de ce?! tu chiar nu-ti ai seama ce frig o sa-ti fie in asta? uite cat de scurta e. iarna e lunga. nu poti sa umbli asa…de parca ai fi a nimanui.”

“dar sunt a nimanui, nu stiai? lasa-mi haina. hai sa bem un ceai.”

mi-e dor. as vrea sa ma duc. sa zbor ca o gargarita. vantul rece imi frange aripile. fragile aripi. si cad la picioarele lor. ma roaga sa zbor. ei nu stiu unde le e iubirea. si daca as avea un cuvant de spus le-as suiera dispretuitor cat de superficiali sunt. si ca putin imi pasa unde vor ei sa plec. o sa o iau tot incotro vreau eu…asta daca ma tin aripile.

“cum ai ajuns in halul asta?”

“nu as vrea sa-ti explic. ai o tigara? de ce nu mai fumezi? spune-mi. cum ai tu atata vointa si eu nu am? haide. da-mi o tigara. vin de departe. am ghetele pline de zapada. si ai vrea sa auzi ce mai fac. ai vrea, nu-i asa? ti-a fost dor?”

“nu vreau fum in casa mea. vezi bine. nimeni nu fumeaza aici. abtine-te. noi suntem oameni normali. noi dam un exemplu…”

rup un turture de la fereastra si il rontai fara tragere de inima.

mi-am pierdut regretele in zapada. nu ma pot apleca dupa ele. nu-mi mai simt mainile, spatele, picioarele. abia imi misc ochii, singurii calzi inca. in gand este tot drumul ei si imi pare rau ca n-am oprit-o. ca nu i-am albit degetele intr-o stransoare din care nu ar putea scapa. nu mai pot umari nimic. am ramas fara simturi. decat dorul imi dezgheata umerii aplecati. in dimineata pura, ca o portocala nedeschisa imi strig neputinta, dar nu ma aud decat frunzele.

“iti plac?”

“da, tati, dar mi-ar placea sa plecam acum. haide…”

de sus nu-mi distinge decat mersul indiferent. picioarele nu ma asculta. ma conduc unde vor ele si ma roaga sa-mi compostez biletul si sa cobor la ultima statie. ma doare. nu ma striga. isi ridica dar umerii cum face mereu cand simte frigul. continua sa mearga. ele. eu nu